O poezie pe săptămână:IV Radu Gyr-”Tăcere”

Radu Gyr a fost şi rămâne un poet destul de controversat, datorită statutului său politic din şi după cel de-al doilea război mondial. Comandant legionar în regimul lui Antonescu, a fost persecutat şi închis după venirea comuniştilor la putere. În închisoare a avut o viaţă extrem de grea, iar suferinţa şi-a imprimat-o în versurile sale, care au avut un impact imens asupra tuturor deţinuţilor politici din vremea respectivă. Desigur, apartenenţa sa la o grupare de dreapta cunoscută ca fiind extrem de violentă nu l-a pus într-o lumină favorabilă nici după ‘89, dar tratamentul primit din partea regimului comunist ( pentru descrieri autentice vedeţi “Gherla” lui Goma) de-a dreptul revoltător.

Revenind totuşi la ce ne interesează mai mult, anume poezia, am constatat fără mirare că poemele sale, bine structurate şi foarte rimate, sunt impregnate cu depresie şi, să ne exprimăm eufemistic- au şi o urmă de melodramatic. Totodată, poezia lui Radu Gyr are şi caracter religios (“Iisus în celulă”), iar uneori împrumută structuri populare (ca doina, blestemul, bocetul, etc.) Dar toate poeziile sale emană o tristeţe simplă, fără subtilităţi sau filosofii şi “Foamea” nu face excepţie.

Tăcere

Din tot, ne-a mai rămas aieve
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecaţi în piatră sură,
cu pumnii strânşi, tăcem din gură.

Strângând din dinţi, purtăm de-a valma
scuipatul, fierea şi sudalma.
Când ne-mbrâncesc şi ne înjură,
cu pumnii strânşi, tăcem din gură.

Ei -zidul, beciul temnicerii.
Noi – numai cremea tăcerii.
Ei – lanţuri şi bătăi şi ură.
Noi – uriaş îngheţ pe gură.

Ne linge frigul pe ciolane,
e foamea cuie şi ciocane.
Şi orice zi e-o muşcătură
în hoit. Tăcem, tăcem din gură.

Tăcem, parcă tăceam de veacuri
ca nişte funduri vechi de lacuri.
Tăcem sub fier, sub piatră dură-
de mii de ani tăcem din gură.

Deasupra vremii şi genunii
tăcem ca spinii şi tăciunii.
Tăcem ca lama de custură.
Cu pumnii strânşi, tăcem din gură.

Tăcem, dar noaptea, sub celule,
vuiesc torente nesătule.
Un tunet bubuie departe,
se darmă parcă ziduri sparte
şi parcă lanţuri cad în zgură…
noi aşteptăm, tăcem din gură.

“Popstar” nu se poate explica- interviu cu Farin Urlaub (traducere proprie din germană)

Solistul formaţiei “Die Aerzte”, Farin Urlaub, a călătorit prin India şi Bhutan cu maşina sa de teren. Fotografiile de pe saitul său reflectă impresiile lui.

Farin Urlaub, frontmanul formaţiei Die Aerzte, şi-a definit pasiunea pentru călătorit. El visează să viziteze întreaga lume, având alături camera sa digitală. Ultima oară a fost plecat un an în India şi Bhutan. Impresiile şi le-a notat în albumul fotografic al trupei, intitulat “En route 1.” În interviul acordat PNP Farin Urlaub, alias Jan Wetter, vorbeşte despre sărăcia din India, despre excursie şi despre “urmele” sale de CO2.

I: Cum călătoriţi dumneavoastră?
FU: Am posibilitatea să călătoresc mult şi într-un mod neobişnuit. Cu maşina mea de teren ajung departe. Acum vreau să arăt ce am văzut de-a lungul timpului. Cei mai mulţi oameni se gândesc întotdeauna că starurile rock se cazează numai la hoteluri de cinci stele. Eu nu călătoresc aşa. În oraşe stau numai la hoteluri care au paznic în parcare, fiindcă îmi las maşina acolo, iar în ea se găsesc lucruri precum computerul sau camera foto. Deîndată ce părăsesc oraşul, dorm în cort. Deja îmi este la fel de drag ca un pat de hotel.

I: În India aţi căzut pe mâna unor bandiţi (?). Cum se reacţionează de obicei într-o asemenea situaţie periculoasă?
FU: Reacţionezi ca un pilot automat. Când ţi-e frică, eşti pierdut. În asemenea situaţii trebuie să fii foarte raţional şi totodată un pic actor. Că am ieşit de acolo teafăr, a fost într-adevăr noroc, fiindcă(bandiţii) nu erau profesionişti. După aceea, am meditat mai mult, dacă principiul meu de a călători fără arme este ok. Poate să iau de la următorul Mall cel puţin spray cu piper.
I: V-aţi gândit în timp ce călătoreaţi la consecinţe negative, cum ar fi poluarea mediului prin turismul în masă?
FU: Ca şi călător trebuie să te linişteşti întotdeauna cu o scuză justă. În cazul meu, sună cam aşa: trebuie să văd întreaga lume, altfel nu pot să mor liniştit. În general, încerc să evit lucruri pe care eu însumi le găsesc rele în turismul de masă. Dar “urma” mea de CO2, cum a fost numită de curând, este, fără îndoială, o catastrofă, deoarece zbor atât de mult. Maşina mea a venit de data aceasta cu vaporul.
I:Ce sentiment aţi avut când v-aţi confruntat cu sărăcia din India?
FU: Sărăcia nu este numai în India, ci chiar şi în alte părţi ale lumii normale. Acest lucru nu poate fi mascat, dar nici nu privesc sărăcia ca pe o vină personală a mea. Despre aceasta nu se pot elabora teorii, trebuie să fie văzută şi experimentată. Nu o să afirm că ştiu cum se simte sărăcia, dar am dormit în coliba ei şi am mâncat la focul ei şi de aceea poate că ştiu mai mult ca altcineva, care nu a văzut decât reportaje la televizor despre India.
I: Aţi dezvăluit populaţiei indigene identitatea dumneavoastră de popstar?
FU: Nu. “Popstar” este o noţiune care nu poate fi explicată. Asta este pentru oamenii de acolo în afara imaginaţiei fiecăruia. Dacă cineva doreşte neapărat să ştie ce fac, mă autodefinesc ca fiind “editor de muzică” (Musikverleger). Ceea ce şi sunt, printre altele.
I: Ce v-a fascinat la Bhutan?
FU: În Bhutan populaţia este foarte tradiţională. În viziunea mea, lucrul acesta este mai bun , când copiii nu se joacă de-a trăgătorii, dar ar fi corect ca din această cauză să li se refuze accesul la internet? În multe sate prăsilele ciobanilor sunt pe care le dispariţie, iar copiii nu mai vor să stea toată ziua pe câmp. Ca spectator eşti foarte condiţionat, astfel încât judeci viaţa lor cotidiană ca fiind mai fericită decât viaţa pe care ei poate că o aşteaptă.
I:V-aţi putea imagina să emigraţi vreodată?
FU: În Brazilia şi în Italia aş putea să rămân pentru totdeauna. Locul unde stau este în Germania, dar de fapt mă simt ca acasă în toată lumea. Aş putea să fiu aruncat din avion oriunde şi m-aş simţi bine chiar acolo, atât timp cât nu este o zonă de război.
I:Sie sind gerade von Ihrer 100.(Asta n-am ştiut să traduc, pricepeţi ce doriţi). Călătoriţi înapoi. Nu sunteţi niciodată obosit de călătorii?
FU: Acum am 43 de ani şi trebuie să am gaz, când vreau să merg în întreaga lume. Cândva, o să merg cu maşina în Coreea de Nord. Sunt întotdeauna condus încoace şi încolo de o dictatură. Nu vreau ca regimul să profite de mine şi caut moduri pentru a rezolva totul corect. Eu unul, nu pot exculde cu uşurinţă o asemenea ţară.
Interviu luat de Olaf Neumann, nu se ştie când şi de ce.

Am ales să traduc interviul de mai sus fiindcă mi s-au părut interesante cuvintele popstarului, sau ale rockerului, sau ale punkerului, ce-o fi el acolo. Ştiu că e o traducere foarte stângace, care lasă mult de dorit, făcută jumate literal jumate literar (cu alte cuvinte: cum s-a nimerit). După cum vedeţi, am subliniat cu altă culoare pasajele care mi-au plăcut în mod deosebit.

Farin Urlaub(Plecat în concediu! în traducere directă), cântător de rock-punk-pop german, este un om pe care l-am mai comentat şi cu altă ocazie. Ceea ce apreciez foarte tare la norocosul ăsta de om e că îşi cheltuie banii într-un mod în care mi-aş dori şi eu să-i cheltui, plimbându-se prin lume cu maşina.Sustrăgându-se de la veşnicul mesaj “Sex, drugs and rock’n'roll” compune versuri constructive, creşte câini, cântă la mai multe intrumente şi posedă o oarecare cantitate de materie cenuşie, spre deosebire de ceilalţi cântători din categoria lui. Totodată, îmi place atitudinea lui faţă de oameni, în general.Ce mai apreciez la el e faptul că n-a avut nicio problemă în a purta aparat dentar chiar şi după 30 de ani.

Cotidian mirubescian

De actualitate: Dramă tragică cutremurătoare azi-noapte! Din fericire a fost alarmă falsă!

Azi- dimineaţă, pe la 3, s-a constatat auzirea unor zgomoate ciudate în dormitor, de n-am putut să dorm cu plapuma în pat,fiindcă s-a detaşat un hârjâit pe solul parchetului, de unde am dedus că ai mei mută mobila prin perete. Filosofeniile m-au curpins în amintirea unor fantome dintr-un Castles, care l-am studiat noi la civilizaţie, de fapt fiind o prezentare PowerPoint with no particular point. Totul a culminat cu punctul culminant când lumina a aprins lampadarul şi am răsuflat (tânăr şi) neliniştit la vederea motanului, care patina cu scaunul ergonomic pe parchet. Concluzia… puteţi să vedeţi şi dumneavoastră.

Din arhiva culturală: Maximă securitate la filmarea unui videoclip celebru!

Pe 22 decembrie 2009, pe prispa de pe platoul muntos târgoviştean s-a filmat un videoclip de excepţie, al unui cântăreţ de muzică populară modernă, de colinde, a fost securizat la maximum de către însăşi mama acestuia. Dimensiunile sale au permis desfăşurarea normală a filmării videoclipului. Unica cameră de filmare a înregistrat, în semi-obscuritate, pentru a crea un efect special şi o stare originală, celebrul cântăreţ de colinde care, într-o ţinută trendy în spiritul vremii, a interpretat în playback viitorul său hit de succes. Totul e bine când se termină cu bine, ar fi declarat echipa de filmare mie, dacă nu m-ar fi recunoscut mama vedetei ca fiind îmbrăcată în costum de paparazzi şi nu m-ar fi oprit cu brutalitate din perfida-mi încercare de a întrerupe filmările, când vroiam să trec prin faţa căsuşei şi să ajung pe trotuar.

Politică: Importante frământări politice în lumea păienjenilor cu blană şi a cămilelor bidromadere!

Coaliţia păienjenilor cu blană şi cămimelor bidromadere ameninţă să se destrame. După ce a făcut faţă cu bine tuturor crizelor interne, promiţând la o expansiune şi chiar instaurarea unei dinastii, lucrurile au început să se clatine între păienjeni şi cămile. Cele două partide susţin că vechiul concept trebuie reînnoit, fiindcă altfel nu vor evolua niciodată, dar toate măsurile propuse nu pot fi acceptate de ambele părţi. După ample dezbateri, cămilele şi păienjenii au hotărât să se despartă. În curând, lumea păienjenilor cu blană şi a cămilelor bidromadere nu va mai exista, deci nici blogul nu va mai fi al lor. Se aştepată propuneri pentru noile reglementări legislative cu privire la conceptul acestui blog. Fiind un regim democratic, oricine e liber să aibă părere în legătură cu subiectul de faţă.

Sport: Un nou sport popular printre iernatici!

A apărut un nou sport, al cărui suflu a curpins întreaga Românie, dar mai ales pe iubitorii de iarnă: spartul gheţei din faţa burlanului. Se practică de ne-voie, nu de bunăvoie, de câte ori este nevoie. Pentru detalii, priviţi-vă vecinii când auziţi boncănituri dinspre curtea lor.

Sănătate: S-a descoperit leacul nemuririi!
Moartea.

Sănătate II: S-a descoperit formula nemuririi:
Noroc+Bani.

Prognoza meteo: Dacă vă e lene să vă uitaţi pe geam…
Afară e soare, dar nu atât de soare încât să topească zăpada.

Definind paradoxul

Se dă imaginea:

Se holbează.
Se holbează îndelung.
Se observă ciudăţenia.
Se minunează.
Se crede că nu s-a mai văzut ceva de acest fel până acum.
Se cere iertare imaginii.
Atât.

Pentru cine bat clopotele

Nu e un post despre romanul plicticos al lui Hemingway, nicidecum. Dar astăzi chiar găsesc potrivit să vorbesc despre clopotele. Clopotele alea bisericeşti, care uneori ne exasperează. Auzind o ştire despre clopotele digitale, mama şi cu mine am început o discuţie amplă pe tema asta, din care am aflat multe lucruri interesante.

De exemplu, cică la noi în sat a fost odată ca niciodată două clopote de bronz, dar s-au furat. Apoi, fiindcă nici primăria nici biserica nu au avut bani să cumpere altele la fel (deşi nici nu cred că ar mai fi fost dispuse), s-a luat unul în rate (fără credit, fără giranţi, fără dobândă cel mai probabil, fiindcă beserica e o instituţie serioasă din punctul ăsta de vedere), nu de aceeaşi calitate, dar e tot un clopot tradiţional bisericesc, care îşi îndeplineşte sfântul rol de a chema oamenii la slujbă, pentru diverse evenimente. Fiind un clopot aşa-zis tradiţional, beneficiază de o sfoară de care trage un clopotar. Nu frecventez biserica din sat, aşa că nu vă pot da prea multe detalii cu privire la personalitatea clopotarului, dar ştiu că, înainte vreme, clopotul era tras de Nae Ţuică, un om privat de facultăţi mentolate, care îşi câştiga traiul muncind pe la oameni şi prin biserică. Aşadar, acest Nae Ţuică se îndeletnicea şi cu trasul clopotului. Astfel, deniile erau un eveniment foarte important pentru el, întrucât, după cum ştiţi, clopotele bat în anumite momente din denii. Se face că la o denie, Nae Ţuică, despre care v-am spus deja că era privat de o deplinătate a facultăţilor mentolate, se apucă să tragă clopotele şi trage. Şi trage. Şi trage. Şi tot trage şi nu se mai opreşte, iar lumea în sfânta beserecă se agită şi popa se întrerupe din slujbit şi iese să vadă ce se petrece. Mare lucru nu era de văzut, înafară de ceea ce anticipaseră toţi: Nae Ţuică trăgea clopotul. Necontenit.
-Nae, strigă popa, ce Dumnezeului faci?
(Era evident ce face, dar popa, om deştept, îşi dădea seama că în mintea nebunului acţiunea în desfăşurare putea căpăta cu totul alte valenţe. Din păcate, Nae Ţuică chiar îşi dădea seama ce face.)
-Trag clopotul, răspunde el tâmp, rânjind la popa.
-Da’ bine, ai tras destul , opreşte-te!
Nae, fără să se oprească, rânjeşte şi mai tâmp la popa şi strigă din clopotniţă cu un glas de copil:
-Numai oleacă, oleacă, oleacă!
Şi Nae n-a putut fi oprit din trasul clopotului cu niciun chip. Minunatul clinchet, devenit de acum zgomot infernal, nu a încetat decât după alte câteva minute bune, când clopotarul a obosit şi s-a hotărât să coboare din clopotniţă.

Trebuie să ştiţi că la noi în sat se acordă o foarte mare importanţă bătăilor de clopot. Oamenii ştiu când se trage pentru slujbă, pentru înmormântare, pentru război sau incendiu, pentru sosirea autobuzului în staţie, etc etc. De aceea s-a şi produs mare agitaţie în vatra satului când s-au auzit bătăi haotice de clopot în mijlocul unei zile călduroase de vară. Până să fie tulburaţi de “clinchete”, sătenii se odihneau liniştiţi în casele lor. Vă imaginaţi stupefierea lor după ce au ieşit cu toţii la poartă să vadă unde arde ori cine vine să invadeze şi n-au constatat nimic ciudat pe stradă. Mai apoi, văzându-se în afara oricărui pericol, au îndrăznit să intre în curtea bisericii să vadă cine şi de ce a tras, până la urmă, clopotele. Enervarea celor care au descoperit câţiva copii din “familii respectabile” în clopotniţă a fost colosală. Gestul lor, de-a dreptul profan, a fost considerat ruşinos, obraznic, sub orice critică, ş.a.m.d.

Dar nu numai românii sunt harnici lattras clopote. În Grecia, hotelul în care ne-am cazat mi s-a părut a-ntâia, până în prima dimineaţă, la ora 6 fix, când am constatat cu exasperare că eram tocmai în spatele unei biserici neterminate, dar care avea un clopot cât o zi de post şi care bătea, al… Dumnăzeului, în fiecare zi la 6. Cred că numai pentru spurcăciunile de atunci la adresa nevinovatului clopot mi s-au trecut deja în cont vreo sută de ani de muncă silnică în iad.

Contrar tuturor exemplelor de până acum, revenim de unde am pornit, adică la clopotul digital, adoptat şi de Mitropolia din Târgovişte, unde oamenii-s prea leneşi pentru a trage clopote. Probabil ei preferă să tragă vânturi, ori altfel nu pot să-mi explic. Cică ăst’ instrument de clopotare pe care l-au adus acuma nou este acţionat de către satelit, prin simpla apăsare a unui buton. Ori a mai multor butoane. Fiindcă bătăile sunt diferite pentru înmormântări, nunţi, botezuri, etc. Deci în dreptul clopotului există neşte botoane pe care scrie “înmormântare”, “slujbă”, aso şi care se acţionează în funcţie de cum vrei să îţi bată. Ingenioasă chestie, chiar practică. Un adevărat model pentru ce poate face tehnologia din treburi dintr-astea sacre, ori cel puţin bisericeşti.

În curând o să avem o toacă electronică, icoane eletronice făcătoare de minuni,cu picioare robotice, să meargă la oameni acasă, cădelniţe electronice, să nu se mai obosească popa, cruci electronice şi într-un final, ca o încununare a triumfului tehnologic asupra religiei, o să preamărim şi un Dumnezeu digital, prin rugăciuni digitale şi slujbe în 3D.

Întrebări ecrane şi răspunsuri în natură!

1. Astăzi m-am apucat să… fac, pentru prima oară, poezie dadaistă. Am luat o foarfecă şi un ziar şi m-am pus pe decupat. După mult timp de muncă manuală, am adunat într-un bol  destule cuvinte pentru a forma o poezie. Însă rezultatul a fost dezamăgitor. Vorbe înşirate fără rost. Nu ştiu dacă am mână proastă la trasul din bol, dacă nu am talent la poezie dadaistă, ori ideea că de data asta te vor alege cuvintele şi nu vei sta tu să le cauţi în căpşorul tău e doar o superstiţie. În orice caz, nu mă mulţumeşte creaţia mea pe ziua de azi: “băncile cu bani/oameni au recitat pentru bucureşti/ ceaiul de la ora 5 imobiliare/ visteria de schimb controlată de …”, ori cel mult: ” întrebări ecrane răspunsuri în natură!/ băncilor de 17 ori/ au recitat în muzică două ore pe autostradă/ acesta un pas sau pe scurt atras atenţia capricorn/ 40 scorpion două videoclipuri călin controlată de…”  Concluzia: nu gândiţi cu mâinile.

2. La şcoală am supărat foarte tare pe cineva. Nu e arătare de obraz asta, nici un “simte-te neamu’ lu’ cutare”, chiar nu ştiu pe cine am supărat.  Înafară de ăia care mi-au spus clar că sunt supăraţi pe mine, desigur.  Oricum,  cert e că se vehiculează despre “accesele mele de violenţă”, pe care, vă rog să mă credeţi, dacă le-aş fi avut vreodată, probabil că s-au dizolvat demult în pacifismul pe care îl susţin. E drept că se pot spune multe lucruri urâte despre mine, dar asta cu violenţa vine ca nuca în perete. Chiar nu se potriveşte cu persoana. Dar ca să nu insist mai mult asupra acestui subiect, vreau să îmi cer scuze tuturor faţă de care “accese de violenţă”. Dacă aş avea timp şi siguranţa că nu mă va lua nimeni de nebună, aş merge la fiecare în parte să îmi iau iertarea (pe pricipiul “Eu nu cer, eu iau direct”) de la fiecare în parte. Fiindcă nu se poate aşa, am hotărât să vă grăiesc pe blog. Concluzia: deşi nu pot regreta un lucru pe care nu l-am făcut, vorba bătăuşului de câmpi: ” dîn anumite cauze dă motive, e mai bine ca  la unii să ceri iertare degeaba. “

3. Fără discuţie, în ultimul timp am descoperit că blogul meu e mai special ca al altora. Motivul e simplu: la mine ajung cei mai speciali căutători de comori de pe google. La alţii pe bloguri se caută filme porno şi pe daniela crudu, ori pe gigi becali. La mine se umblă după “w.c.-uri care bubuie”. La unii se ajunge prin intermediul reţetelor de prăjituri ori prin  febrila scormonire pentru programe hackereşti. La mine oamenii răscolesc după “hârtie igienică”. Asta de-a lungul mai multor săptămâni, cu diferite variaţii pe aceeaşi temă:” w.c. bubuitor”, “hârtie igienică roz”, “hârtie igienică parfumată”, ş.a.m.d. Totuşi, nu pot pricepe concluzia: până la urmă, cine e de rahat- blogul ori căutătorii de comori?

O poezie pe săptămână: III- Serghei Esenin- “Iclejia. Şi ninge.”

Despre Serghei Esenin majoritatea dintre domniile voastre ştiu multe. Cel puţin aşa sper, că nu mă citesc nescaiva inculţi. A fost un poet rus foarte popular, a trăit numai treizeci de ani, între 1895 şi 1925. Interesant mi se pare că s-a născut de ziua mamei mele şi a murit de ziua mea. bineînţeles, nu a făcut-o intenţionat, mama şi cu mine născându-ne la mult timp după Esenin. A trăit o viaţă tulburătoare, nu atât datorită conjuncturii politice, cât din cauza propriei sale firi. după ce a fost căsătorit de cinci ori, cu femei destul de cunoscute ale epocii, a devenit alcoolic şi a sfârşit prin a se sinucide la vârsta de 30 de ani, tăindu-şi venele de la mână şi scriind cu propriul sânge un poem de adio. Poezia pe care am ales-o încă de săptămâna trecută, dar pe care nu am avut timp să o postez, creează una dintre imaginile macabre pe gustul meu, care, în toată morbiditatea lor, nu depăşesc un anumit punct al bunului simţ horror. Pun şi poză cu el, pentru că- de ce să nu recunoaştem- arăta foarte bine.

Iclejia. Şi ninge

Iclejia. Şi ninge-n
Tăcere pe-un mormânt.
Văforniţa m-atinge
Cu-n bici din când în când.

Te-ascult, dar nu de bine-mi
Zici, crâng solomonar.
Dormi, cel de-un leat cu mine-n
Coşciugul ordinar.

Cuţitul de-o s-apese
Din nou- şi nu-i exclus-
Puţin o să-ţi mai pese
De ce se-ntâmplă sus.

Cel mult, veghind dumbrava-n
Cojoc de nouri greu,
O lacrimă scăpa-va
Crai-nou pe leşul meu.

(1917)- traducere în română de Ioanichie Olteanu

Eram mai mult eu decât sunt azi şi o să fiu mai mult eu decât fusesem.

Poate că dumneavoastră nu ştiţi, dragi cetitori şi cetitoare, că a avea 17 ani nu-i numai o stare temporară de fapt, ci o adevărată problemă. Fie că aţi trecut demult de vârsta asta, ori nu aţi ajuns încă să împliniţi, cu siguranţă nu aveţi aceleaşi întrebări, gânduri şi nădufuri şaptesprezeciene ca mine. Să vă spun drept, dacă nu m-aş fi simţit dintotdeauna aşa, asta ar fi cam cea mai naşpa perioadă din viaţa mea. Dar picul de optimism mucegăit din mine îmi dictează să spun că e doar o fază, ori poate talentul de a face rime, nu ştiu prea bine, dar să nu deviem.

Întru lămurirea deplină a următoarei analize egocentriste, sunt necesare anumite pălăvrăgeli total pe lângă subiect. Asta pentru că aşa am văzut eu în cărţi că mai fac scriitorii: îţi tot aduc în dicuţie istorii, sau meditaţii filosofice menite a te face să pricepi acţiunea viitoare, şi uite-aşa se înşiră pe zeci de pagini, de te-ai şi mira dacă n-ar ieşi romane din tehnica asta ciufută. Dar să nu deviem.

Prima precizare e că mă consider o persoană diferită. Desigur, la fel cum şi dumneavoastră vă consideraţi o persoană diferită, fiindcă dumneavoastră sunteţi dumneavoastră şi asta vă face diferit de restul lumii, la fel cum şi Bahoi, de exemplu, e diferit de restul lumii, fiindcă doar el e Bahoi şi altul nu e; şi aşa devenim cu toţii diferiţi de restul lumii, ceea ce-paradoxal!- ne face similari. Dar să nu deviem.

Eu chiar sunt diferită, într-un sens destul de rău, aş spune. Sunt genul ăla de scorpie ordinară care le pune tuturor beţe în roate, care se pune de-a curmezişul drumului când e să treacă pe acolo un car cu aur, care face absolut numai şi tot ce îşi doreşte, când doreşte, indiferent câţi oameni suferă pentru asta. Şi n-o fac din mizantropie, nici din răutate (credeţi sau nu, e ultimul termen care m-ar caracteriza vreodată), nici din egoism, ci dintr-un principiu care mi-a fi venit mie, ori dintr-o carte, ori din senin, că omul nu poate fi fericit decât dacă priveşte lucrurile prin propria sa prismă şi acţionează în consecinţă. E un motiv destul de bun care m-a determinat să nu fac niciodată parte dintr-un grup, gaşcă, etc. şi care mă va opri, pe viitor, de la intrarea în vreo sectă, partid politic, ori mai ştiu eu ce. Nu ştiu dacă am avut întotdeauna ideea creaţă, cert e faptul că de mică am fost introvertită şi n-am reuşit să mă integrez în vreun grup, fiind prea ciudată. M-am lipit, în schimb, de trei sau patru persoane care nu au încercat să schimbe nimic la mine, deşi mai întotdeauna îşi dau cu părerea despre cum ar trebui să-mi fie mai bine.

Fără să fac pe răzgâiata, vă declar solemn că şi societatea e o mică-mare tâmpenie. Faptul că trăim toţi atât de legaţi între noi, “socializând”- un mod metaforic de a te căuta de purici cu oameni pe care, dacă stai să te gândeşti un pic, nici măcar nu îi placi- , duce la modelarea propriului sine după şablonul întregii omeniri. Familia, atât de ridicată în slăvi, e doar o altă modalitate eufemistică de îngrădire a libertăţii umane, pe care nu am de gând să “o adopt” când “voi creşte”. Felul cum maică-mea, fără să vadă că sunt cu mult mai morală şi mai echilibrată ca alţii de vârsta mea, nu dă doi lei pe ce ar putea să fie ori să nu fie în capul meu, în schimb mă toacă la cap de o săptămână să-mi şterg “oja neagră de satanistă”, îmi dovedeşte din plin spoiala de educaţie, de solidarite, de înţelegere şi armonie familială, a unor oameni cu acelaşi sânge, dar cu mentalităţi şi trăiri la ani lumină distanţă.

Şi cu aceste idei deplasate porneşte în viaţă un şaptesprezecian, care viaţă nu ştim dacă se va înfunda într-un spital de nebuni ori într-un nămete din Siberia, că aşa e viaţa, imprevizibilă, fir-ar mă-sa ei. În tot cazul, acum câţiva ani eram mult mai nebună ca acum. Mă şi apucasem să pun în practică, inconştient, “principiul” pe care nu îl cunoşteam,dar care părea să-mi fie implantat în propria fiinţă.

În şcoala generală am făcut cel mai aiurea lucru pe care îl putea face un copil: să “devină” rocker într-o clasă de manelişti înrăiţi. Nu a fost o reacţie împotriva manelelor, nicidecum; doar că mie îmi plăceau Ozzy şi Green Day şi ca atare îmi procurasem un tricou negru cu un melc verde pe el şi îmi desenasem şi o pentagramă pe_penar (scuzaţi cacofonia, e imposibil de spus altfel). Aceste lucruri poate că nu aveau legătură între ele, dar v-am zis că eu eram nebună şi colegii mei răi, de-a dreptul răi, aşa că n-a fost mult până la începerea bătăliei. Ei aveau nevoie de cineva singur în front, că de forţă mai multă le era frică, eu simţeam nevoia să mă afirm printr-un război şi eram ferm convinsă că eu reprezentam forţa binelui şi trebuia să înving. Conflictul a pornit de la pretextul muzical, dar de fapt în joc nu era decât mârlănia unora şi încăpăţânarea alteia. Cornul meu împungător era, desigur, inutil şi deseori penibil, dar atât de hotărât, că mi-l puteam purta până pe muntele lui Sisif, să-i zvârl cu el bolovanul şi să-l scap de povară. Şi aşa au trecut vreo patru ani de gimnaziu, de “satanisto”, de ghionturi şi hârtii aruncate în mine şi am ajuns la liceu.

La liceu mi-a fost bine. Pe de-o parte, datorită colegilor mei, oameni destul de destupaţi la minte încât să nu se lege de mine degeaba. Pe de altă parte, datorită programului autoimpus: nu le spui oamenilor că asculţi rock(aici chiar ajunsesem să ascult rock mai serios, fără pentagrame, tricouri cu melci şi i love you billie joe), nu le povesteşti despre tine, nu te bagi prea mult în seamă. Am pus ceea ce numeam “eu” undeva, deoparte, şi nu l-am scos la aersit decât în timpul liber, să îl privesc cu pasivitate şi să oftez. Mi-e bine şi nu mi-e. Am încetat să le mai spun oamenilor ce cred despre ei- cică asta ar fi o fază a maturizării, devii al naibii de ipocrit. Şi ghici ce? Acum s-ar putea ca oamenii să mă placă într-un fel; cel puţin să mă considere ok. Mai mult decât atât, am dat şi de nişte rockeri pe la mine prin liceu. Comunitatea şi prezenţa lor era plăcută- aveau însă un singur defect: conformismul. Dădusem aici peste lucrul de care mă temusem- un trend impus: ascultăm aia şi aia, ne îmbrăcăm cu aia, cealaltă nu e bună, e kitsch, ş.a.m.d. O părere diferită îţi aducea un singur termen considerat jignitor: faker. Aşa că m-am lăsat şi de rockeria impusă şi am devenit “independent music listener”.

Mi-au trecut toate acestea prin cap când mi s-a pus o întrebare incomodă de genul “Da’ de ce…?” şi mi-am pus în funcţiune toate motoraşele minţii pentru a răspunde pe cât de neadevărat, pe atât de dulce, în loc să zic pe şleau, prompt şi simplu adevărul: “Nu vreau.” Ştiam că un astfel de răspuns ar aduce o privire perplexă, un zâmbet neîncrezător şi arogant şi întrebări suplimentare: “Cum adică nu vrei? Ce e aia să nu vrei? E anormal să nu vrei când toţi vor.” Şi atunci, în momentul ăla, când spuneam vrute şi nevrute în loc de “nu vreau”, mi s-a făcut milă de mine. Eu nu mai existam, îmi pierdusem identitatea tocmai de dragul identităţii.

După răspunsul meu, ca întotdeauna satisfăcător, tocmai prin neadevărul său, a urmat minutul ăla de tăcere în care mi-am dat seama de grozăvie: nu eram numai eu în joc, ci fiecare om din amărâta asta de omenire, care nu poate fi el însuşi pentru că vrea să fie el însuşi.Inconştient, fiecare fufă care merge la mall şi dă 500 de roni pe o pereche de şosete vrea să fie unică, fără să-şi dea seama că pe planetă mai sunt vreo câteva milioane ca ea, care vor să fie unice. Fericirea constă în faptul că nu conştientizăm pierderea sinelui prin această unicitate temporară. Fericirea mea, nenorocita mea de fericire, e faptul că eu mă consider unică fiindcă nu mă integrez în vreun grup social de bună-voie.

Şi fericirea acestiu post kilometric e, desigur, şaptesprezecismul care l-a scris şi care nu va mai reveni vreodată asupra subiectului.

…Încă o leapşă plictisitoare şi promit să scriu ceva ca lumea!

Furată de la Georgiana:

Available: who asks ?
– Age: permanently changing
– Annoyance: very talkative people
– Allergic: not really
– Animal: cat, i’d love a maine coon
– Actor: Klaus Kinski, Roman Polanski
B
- Beer: sometimes
– Birthday/Birthplace: don’t remember, doesn’t matter anyway
– Best Friends: Bia Ve+Muski
– Body Part on opposite sex: brain
– Best feeling in the world: work satisfaction
– Blind or Deaf: both are normal conditions of contemporary society
– Best weather: the rainy one
– Been in Love: yes
– Been on stage: yes
– Believe in yourself: sometimes
– Believe in life on other planets: yes
-Believe in miracles: human miracles
– Believe in magic: yes
– Believe in God: in all gods, that were are and will be, amen
– Believe in Satan: I believe that satan is just a brand
– Believe in Santa: unfortunately no
– Believe in Ghosts/spirits: yes
C
- Car: not cars, bikes
– Candy: not now, i’ve just got in for a diet
– Colors : green
– Cried in school: a lot
– Chocolate/Vanilla: both
– Chinese/Mexican: mexican
– Cake or pie: cake
– Countries to visit: Russia
D
- Day or Night: night, dreams are more interesting than real life
– Dream vehicle: a flying bike
– Danced: ausdrukstanz, best feeling in the whole world
– Danced in the rain? yes
– Danced in the middle of the street? yes, in the middle of the street, while raining
E
- Eggs: omlet
– Eyes: those that enable people to see
– Ever failed a class? no
F
- First crush: at 8 months, when I tried to fly for the first time and almost broke my neck
– Full name: I don’t get it either
– First thoughts waking up: stop prickling me, you ugly fat cat!
– Food: somon fume?
– Fruits: oranges
G
- Greatest Fear: to remain a mediocre person
– Giver or taker: 50/50
– Goals: ielts/cae ->bac-> university-> …
– Gum: doesn’t go with braces
– Get along with your parents? at the time being, yes
– Good luck charms: not me
H
- Hair Colour: brown, let’s say, light brown (in any case, a very cool color, lol)
– Height: 1.77 m maybe, I’m not sure
– Happy: …and unhappy in the same time
– Holidays: less boring than school days
– How do you want to die: as a hero
– Health freak? yes
– Hate: very curious people
I
(In guys/girls)
– Eye colour: doesn’t matter
– Hair Color: doesn’t matter
– Height: preferably tall, but I don’t think it’s a must have
– Clothing Style: cheap, money are to be spent on more important stuff
– Characteristics: more intelligent than me, reliable, faithful
- Ice Cream: it’s not the right moment
– Instrument: guitar, definitely
J
- Jewelry: no
– Job: no, i’m actually a hard-working rolling stone
K
- Kids: not the naughty ones, but those willing to learn things
– Kickboxing or karate: I rather believe in the power of words
– Keep a journal: yes
L
- Longest Car Ride: 5 m, from the garage to the fence ( or in the fence?)
– Love: is in the air, but not in my heart
– Letter: written to myself, yes
– Laughed so hard you cried: yes
– Love at first sight: yes, it’s called hallucination
M
- Milk flavour: just milk
– Movie: horror ones and Roman Polanskis
– Marriage: I do not intend to
N
- Number of Siblings: 0
– Number of Piercings: 0
– Number: 47
-Nickname: many
O
- Overused Phrases: tipooo, drăcovenie pisicească
– One wish: to listen to radu captari live
– One phobia: i try not to have any
P
- Place you’d like to live: Germany
– Pepsi/Coke: Coke
R
- Reason to cry: when you fall and you get hurt
– Reality T.V.: my life is just like a reality show
– Radio Station: no
– Roll your tongue in a circle?: sounds like porn stuff
S
- Song: Farewell -Apocalyptica
– Shoe size: 38
– Sushi: no
– Skipped school: yes, but seldom
– Slept outside: don’t remember
– Seen a dead body? yes, we all go to funerals I guess
– Smoked? no
– Shower daily? yes
– Sing well? i believe so
– In the shower? yes, it is a great sensation
– Swear? I try not to
– Stuffed Animals? no
– Single/Group dates: not really, only with a few exceptions
– Strawberries/Blueberries: seldom
– Scientists need to invent: something to stop stupid inventions?
T
- Time for bed: my sleepy eyes will decide that
– Thunderstorms: no, they frighten my dogs
– Touch your tongue to your nose? no. is this a must do or something?
U
- Unpredictable: the most silent day in the universe
– Under the influence? of…?
– Understanding? no
V
- Vegetable you hate: beans
– Vegetable you love: carrot
– Vacation spot: don’t know
W
- Weakness: timidity
– When you grow up: I will never grow up
– Who makes you laugh the most: blunders in the class
– Worst feeling: feeling stupid
– Wanted to be a model? a model of morality:>
– Where do we go when we die: I think this is one of the little things in the world we have to choose
– Worst weather: 40+ degrees Celsius
– Walk with a book on your head? yes, obliged by my mother
X
- X-Rays: no
Y
-Year it is now: 2010
-Yellow: striking color
Z
- Zoo animal: ostrich
– Zodiac sign: don’t know, don’t care, really

By the way(of paranoia)

…sau ce mai face oamenii când n-are ce face.

<a href=”http://www.heyquiz.com/quiz/cat_kill”><img src=”http://www.heyquiz.com/bimage/14_87.jpg” alt=”Is your cat plotting to kill you?” /></a>
Adică, în traducere directă, pisica mea e gata să mă omoare în proporţie de 87%.

Deci această zgâitură adorabilă mă va ucide! Trebuia să îmi dau seama după ochii demonici!