Cu bicicleta…

Eu nu trăiesc basme.Mă trezesc dimineaţa din cauza lătrăturilor Rettei,mănânc,spăl vase,mă ocup de flori,apoi intru în casă şi îmi fac de lucru.Aşa trece ziua ,monoton,cu timpul lâncezind pe capul meu,fără să priceapă că aş vrea şi eu un moment de singurătate,ca tot omul.Seara se apropie însă de “lumea misterelor” din basm,sau cel puţin împrumută un element esenţial din ea:feeria.

Seara ies cu bicicleta.E răcoare,nu rece,e lumină,dar nu soare orbitor(împotriva căruia am ceva personal!).După ce m-am încălţat cu mergătorii(o să scriu un post special în care o să explic ce-s ăia),mi-am pus vesta reflectorizantă mărimea XXXXL,prinsă cu tot felul de ace de siguranţă(să cumva să zbor cu bicicletă cu tot,folosindu-mă de vestă pe post de paraşută),am verificat bicicleta şi am mai încercat zadarnic să fac oglinda să stea cum o pun,hai la plimbare!

O iau mai întâi pe trotuar,până la biserica din apropiere,unde se lărgeşte drumul şi am vizibilitate şi spaţiu,când trec pe şosea.Acolo sunt luată în primire de doi câini negri şi tare simpatici,a căror slujbă,de ani de zile,e să alerge lătrând după biciclete ,căruţe,maşini.Îmi sunt dragi,mai ales că nu muşcă niciodată,sunt tare blânzi şi buni şi au o asemenea satisfacţie în ochi când îndeplinesc meseria,de parcă nu ar exista muncitori mai conştiincioşi ca ei.

După ce trec de prietenii mei lătrători(în dreptul cărora merg cât mai încet şi îi las să mă urmărească mai mult) nu îmi vine deloc să prind viteză,mai ales cu atâţia zarzări pe margine!Uneorii ,pomii ăştia sunt tare tare enervanţi-dacă nu eşti atent,îţi iei în cap numai crengi- dar sunt tare savuroşi plini de fructe!Ştiu că e nepoliticos să mănânci în timp ce mergi,dar e un sentiment plăcut să te agăţi cu mână de copaci,să prinzi câte o zarzără moale şi pufoasă şi să o arunci repede în gură,unde înfloreşte în arome dulci.

Pentru a evita aglomeraţia şi oamenii din faţa porţilor,care îmi fac semne disperate să mă opresc la bârfă,o iau pe un drum ferit,neasfaltat.Anul trecut era pustiu,acum au răsărit două case întregi şi două în construcţie.Totuşi,profit cât mai pot de liniştea drumului,să alerg “de parcă aş zbura”(câteodată zbor direct,dacă sunt căscată şi dau într-o groapă).  Aici,la capătul acestui drum şi nu altundeva în lume, sunt cele mai frumoase apusuri posibile.Îmi propun permanent să iau aparatul de fotografiat şi să le imortalizez,dar ar fi în zadar,pentru că apusurile soarelui se văd din locul ăsta feeric întotdeauna altfel.Ceea ce ar însemna să am o colecţie de 365 de apusuri pe an.

Când sunt pe bicicletă,mă simt uşoară ca un fulg.Îmi place viteza,îmi place să pedalez extrem de repede,până îmi frig picioarele.Nu ştiu dacă într-o altă viaţă am fost un hamster a cărui jucărie preferată era roata,ori un ciclist profesionist,dar pot spune că ultima variantă nu mi-ar displăcea nici în viaţa mea actuală.(Bineînţeles, nu aş renunţa la domeniul  limbilor în favoarea ciclismului,era doar o idee.) Dar mai mult decât orice,pe bicicletă mă simt ca într-o poveste.O poveste cu peisaje mirifice,în care  am aripi la picioare şi zbor,în care nu îmi mai simt mâinile şi pentru asta le ridic de pe ghidon,o poveste cu un merţan din sens opus  triplând chiar în faţa mea  …

“Băi,vopsi-te-ai în roz,mai sunt şi eu pe aici!” mă re-volt eu,inutil dealtfel,pentru că respectivul pare a fi cu mult în spate.Nu se ştie cum am ajuns pe drumul principal,în care tirişti dezaxaţi nu claxonează disperaţi numai de pe sensul meu,ci şi din celălalt.cu toatea astea,nu consider traficul un calvar.Îmi place să cred că asigurându-mă încă de pe acum,punând semnal,educându-mi răbdarea,mă pregătesc pentru a conduce cu adevărat o maşină.Nu ţin mult la asta,îmi place tare pe două roţi şi sunt nebună după motociclete,dar şi maşinile sunt foarte folositoare la nevoie,mai ales dacă ai carnet…

Bicicleta rămâne totuşi  sufletul meu.De fiecare dată când mă dau jos de pe ea,mă simt de plumb şi îmi vine incomod să îmi mişc picioarele pe pământ.Impresia de feerie într-un loc obişnuit stăruie şi în moalele capului mă loveşte un fel de fericire tâmpă,care mă face să zâmbesc prosteşte.Atunci nu mă mai supăr nici pe Rumburac,care tocmai obligă o floare să înflorească trăgând cu putere de ea,nici pe Retta,nerăbdătoare să mă descalţ ,să îmi ia mergătorii şi o linişte catifelată cuprinde înserarea.

Deci da!(sau…”Pe bune că îmi pare rău!”)

Noutate,mare noutate-sunt o pruastă!Şi încă o pruastă de neiertat!Fiindcă nu am noţiunea timpului.Fiindcă încurc mereu luna iulie cu iunie.Fiindcă nu am darul de a fi atât de responsabilă,încât să ţin cont de anumite zile. Şi probabil că prostia de care dau dovadă nu ar fi atât de gravă dacă nu ar răni pe cei din jurul meu.

Să conving pe toată lumea că vorbesc serios:tocmai a fost ziua prietenei mele.În iunie.Zi pentru care mă pregătisem deja.Desigur,eu aveam impresia că e în iulie.Nu prea fac diferenţa între lunile astea.Aşadar,26 a trecut pe lângă mine ca şi cum n-ar fi fost,fără să dau un telefon.În schimb,îi cumpărasem cadou.Pe care să i-l dau,aşa cum plănuisem,în următoarea zi de 26.
N-aveam nicio treabă.Nici pe mess nu mai vorbisem cu ea.Consideram că aveam nişte probleme mai probleme şi,în altruismul meu,vă daţi seama că nu mă puteam abţine să nu îi fac capul avion şi ei cu toate cele,dacă aş fi întrebat-o de vorbă.

Dar iată că mă salută ea.Şi mă întreabă dacă mai ţin minte de ziua ei.Da,fac io zâmbitoare,m-am pregătit din timp.Atunci cum de nu mi-ai dat măcar un telefon?Păi,credeam că e luna asta,îţi luasem şi cadou…N-am nevoie de cadou!…Oricum ,stai liniştită,că nu e cine ştie ce.

Eu ştiu totuşi că e mare lucru.Mai ales când persoana e cea mai bună prietenă a ta.Care a făcut multe pentru tine,care nu ţi-a reproşat niciodată nimic,care te-a acceptat aşa cum eşti(şi tre să fii tare tolerant şi destupat la minte să accepţi una ca mine!),care nu te-a săpat niciodată şi nu te-a tratat ca pe un rahat,care te-a sunat de ziua ta…
Era vorba de acel om care a stat cu tine în staţia de autobuz pe o ploaie torenţială,fără să îi pese de faptul că îşi va agrava răceala,eleva alături de care ai făcut un proiect la matematică(primul zece la mate din viaţa mea a fost pe ăla!),prietena care a făcut tot posibilul să te ajute să îl cucereşti pe the one şi care a stat alături de tine când lăcrimai în w.c. ,pentru că -bineînţeles!-dăduseşi cu mucii-n fasole şi nu reuşiseşi să îl cucereşti pe the one;fata de la F care te binedispune tot timpul când ai o zi mohorâtă,te încurajează şi te face să zâmbeşti;cea care te iartă tot timpul,orice ar fi…şi care o să te ierte şi de data asta,măi Miruna!
Să nu uităm de ziua când ţi-a împrumutat fesul cu lipici la băieţi,sau de cadourile atât de utile şi făcute hodoronc-tronc!(Aici nu privesc partea materială,ci sentimentul că există cineva care ţine la tine.) Şi de micul secret din ziua pozelor,de care nu va şti nimeni niciodată.De felul în care Emma ştie să păstreze secretele.De antipatia noastră comună şi de planurile făcute pentru terminarea liceului şi începerea facultăţii.

Deci DA!Pentru Emma, noţiunea timpului chiar merită să existe,chiar şi în mintea mea. Şi ţin să o spun public, că NU se face să fiu iertată,tocmai pentru a mă învăţa odată minte!
Să ştii,Emma,că ţin la tine orice ar fi!Şi,ca un îndrăgostit penibil într-un film siropos de doi bani,strig asta în gura mare pe blog.
Kitsch,penibil,circ otevist,spuneţi-i cum vreţi:eu tot o pruastă neiertabilă şi iubitoare de Emma rămân!

Să vă vorbesc despre mine…

Aşa încep toate povestirile credibile,nu?Cu “mine”,”eu”,celebrul “autor”.Probabil că dacă aş povesti despre Gigel sau despre Maria ar suna prea fantasmagoric şi oamenii nici nu ar mai acorda atenţie lucrării,pe motiv că e “trucată”. Dar dacă eu,persoana mea,sinele meu,spun despre mine orice altă fantasmagorie,voi fi nu numai citită cu interes,dar şi crezută.Pe cuvânt.

Mulţi observă asta.După ce scriu un articol/eseu/altă minune scrisă, la persoana întâi singular,care poate conţine şi întâmplări neobişnuite,sunt întrebaţi de cititori:”Pe bune,ai trăit tu asta?”-”Da,tocmai ieri,când ne-am întâlnit pe stradă în Titu,eu eram pe care să mă înec în lacul Sfânta Ana şi pentru că tot mi s-a părut senzaţional,m-am gândit să scriu pe blog/site/la status.”

Asta provine de confundarea naratorului cu autorul,sau din superficialitatea marilor cititori de romane autobiografice.Oricare ar fi motivul,văd că lucrul ăsta prinde de minune.
Poate că “eul” a fost motivul principal pentru care a apărut blogul.Unii simţeau nevoia să scrie despre ei înşişi,iar alţii să vadă cum şi ce se scrie într-un jurnal.cu ceva timp în urmă,când o cunoştinţă a aflat că am blog,chiar asta mi-a spus:”Dă-mi şi mie linkul,să văd cum se scrie un jurnal!”

Acum,orice om realist ar fi de acord că una e să scrii un jurnal numai pentru tine,alta e să scrii un blog “citibil” de tot felul de oameni,de cunoştinţe şi de către rude(uneori,astea sunt singurele care intră pe blogul tău), şi nu se poate să nu ţii cont de părerile şi de firile lor când publici un articol,ori să nu iei în calcul faptul că alţi oameni gândesc altfel decât tine şi te pot critica în baza a ceea ce istoriseşti.Deşi,dacă stăm să ne gândim,se poate spune că din moment ce ai ales să îţi faci un sit,care prin definiţie se cheamă “jurnal”,înseamnă că ,în cea mai mare partea a timpului,nu te doare decât de tine.Poate numai anonimii ar fi mai puţin constrânşi de părerea celorlalţi,dar,în acelaşi timp şi-ar pierde şi personalitatea.De credibilitate,ce să mai vorbim-toţi îţi cer vehement să îţi asumi responsabilitatea pentru spusele tale şi totodată să le oferi siguranţa că tu eşti concret,existi,iar ceea ce povesteşti e real.Iată că ne întoarcem din nou la “eu”.

Personal,găsesc în a vorbi tot timpul despre propria persoană o formă de egoism puternic.Iar ideea că pe un blog ar trebui să scrii tot timpul numai despre tine e cel puţin ciudată.Într-adevăr,există ceea ce oamenii numesc “overheard”,adică întâmplări întâmplătoare altora,dar povestioarele în cauză au alte personaje decât naratorul tocmai pentru că deseori sunt puse într-o lumină penibilă sau oarecum hazlie(în sensul rău).

E clar până aici că fiecare simte nevoia egoistă de a vorbi despre sine şi că fiecare simte nevoia de a asculta sau citi poveştile unor “euri”,doar pentru a avea singuranţa că totul s-a întâmplat aievea.Important e ca totul să se învârtă în jurul unui “sine” concret.În posturile de pe blog se va folosi întotdeauna persoana întâi singular. Articolele însă vor fi scrie de alţii,de fifi,de filologus,de miru be,de cămilă sau de păianjen.Aşa că toată lumea va fi mulţumită,deşi întâmplările nu vor fi nici reale în totalitate,nici personale.

Ce nu e frumos pe messenger

Despre bunele maniere în lumea virtuală s-a vorbit ,aşa că am amânat o lungă perioadă de timp discutarea lor,în speranţa că oamenii au înţeles mesajul.Totuşi,ceea ce trebuia să se audă nu a ajuns tocmai la urechile cui trebuia.Aşadar,chiar şi cu riscul de a fi acuzată de plagiat,precum şi de snobism,ţin neapărat să discut despre lucrurile-nepoliticoase,din punctul meu de vedere- care mă deranjează pe mess.

În primul rând,am o mare problemă cu invizibilii vorbăreţi.Atenţie,nu m-am referit la oamenii care stau pe invisible din anumite motive.Nu-i condamn pe cei care nu sunt online la mine în listă:poate că au treabă,îi doare capul sua pur şi simplu nu au chef să vorbească.Însă pe invizibilii care se trezesc din senin să ma întrebe ce mai fac mă înfurii rău de tot.Dacă aş fi avut vreo treabă cu ei, nu aş fi avut cum să îi găsesc,pentru că se presupunea că nu sunt pe mess,în schimb eu sunt la cheremul lor.Înainte mă supăram rău de tot şi dădeam ignore,înscă m-am potolit când am văzut că nu rezolv nimic cu asta.

Apoi,o altă categorie de enervanţi sunt cei care au tot timpul la status „Busy”.Ca să fiu sinceră,pe ăştia nici nu-i mai cred,îi deranjez oricum.Deşi uneori se întâmplă să fie chiar ocupaţi,ei sunt atât de des de nederanjat,încât nici nu mai ştii când vorbesc serios sau când pun statusuri să se afle în treabă.
Pe de altă parte,există oameni care într-adevăr nu au nicio ocupaţie,aşa că se apucă să dea massuri.Despre ce?Nu contează,atâta timp cât ei dau massuri.În loc să încerce să găsească pe cineva la fel de lipsit de ocupaţie şi să poate o discuţie normală,preferă să înnebunească toată lista de mess cu tot felul de prostii.În afară de faptul că e lipsit de sens şi că pe internet se pot găsi lesne fel de fel de lucruri interesante care să ocupe timpul ,mi se pare şi din cale afară de nepoliticos.E ca şi cum te-ai puca să strigi în gura mare într-o încăpere cu oameni ,în plina desfăşurare a unei activităţi.

Dar dacă massurile au caracter general,atunci ce se întâmplă deranjant „pe privat”?În primul rând,nu agreez deloc „lipsa de protocol”.Nu cer diplomaţie,dar măcar să fiu salutată atunci când o persoană intră în vorbă cu mine.Când te întâlneşti cu omul faţă în faţă nu îi ceri direct un pix,ci îi dai bineţe mai întâi.Iar la plecare saluţi,nu dai „sign off” şi gata.Probleme mai mari decât astea le-am întâmpinat când am stat de vorbă cu oameni necunoscuţi.Am observat că există idei preconcepute cu privire sexe:dacă personul pe care îi bagi în listă e de sex opus,tinde să interpreteze fel de fel de lucruri.Eu am obiceiul să culeg de pe tot felul de saituri id-urile unora care-mi se pare mie-au idei interesante ,în ideea de a purta conversaţii plăcute.Nu ţin cont de sex sau vârstă,aşa cum fac ceilalţi,şi nu mică mi-a fost surpriza când un anumit domn mi-a trântit în faţă,în momentul în care i-am dat add:”Şi ce,acum vrei să te cuplezi cu mine?”.M-am simţit destul de prost când mi s-a pus întrebarea de baraj,mai ales că mi-am dat seama că mulţi cred asta,deşi nu o scriu.Am mai luat un id ciudat de pe un sait de youtube,al cărui proprietar părea foarte destupat la minte.Numai că avea un nick destul de confuz,ceea ce m-a determinat să întreb de sexul omului în cauză.Întrebarea primită a fost la fel de grosolană şi de nejusticifacă precum prima:”Ce,tu chiar nu ştiai că sunt bărbat înainte să dai add?” Da,probabil că astea sunt motivele pentru care nu îi condamn pe cei care specifică sexul şi vârsta celor pe care vor să îi aibă în lista de mess.

Primtre altele,un gest destul de urât mi se pare scrierea statusurilor cu înjurături şi pozele obscene de la avatar.E drept că pe internet oamenii îşi permit mai multă libertate decât în public,că expresii murdare auzi oricum,pentru unii au devenit deja stereotipuri dinamice,tot la fel de just e că îmi mai scapă şi mie câteodată,dar în viaţa de zi cu zi o facem de cele mai multe ori inconştient,pe când a scrie la status un torent de obscenităţi,voit,de cele mai multe ori fără să ai vreo problemă sau să fie adresate cuiva anume nu numai că e nepoliticos,dar şi prostesc.E ca şi cum ţi-ai da pantalonii jos în staţia de autobuz.Nu-i frumos,camarazi!
Nu în ultimul rând,mă stresează cumplit cei care îmi bagă pe gât linkurile saiturilor lor,să le fac trafic.Nu numai că e josnic a te milogi de cineva să te viziteze/citească,dar câştigi destule şanse ca persoana respectivă să te evite pentru tot restul vieţii.
Sper că acest post anost,neatractiv şi snob să justifice toate momentele în care diverşi/diverse şi-au luat ignore şi să nu mai fie nevoie a da explicaţii fiecăruia în parte.

Instructorii auto independenţi fac miting

Pare ciudat să găsiţi tocmai în lumea păienjenilor cu blană şi a cămilelor bidromadere un titlu de articol atât de concret,de jurnalistic şi de solid,nu? Ei bine,deşi autoarea blogului se ţine cât mai departe de lumea contemporană,preferând să îşi pieptene păienjenii decât să comenteze ştirile de moment,iată că a venit momentul să ne grăiască ceva din viaţa ei de zi cu zi-nişte lucruri care o afectează oarecum direct. Sunteţi anunţaţi din primul paragraf că articolul de faţă nu se vrea a fi înduioşător,persuasiv şi că faptele înfăţişate aici sunt doar relatări din viaţa de zi cu zi,văzute de un copil de 16 ani.Oricine porneşte de la ideea preconcepută că vor exista subtilităţi şi apropouri în el,e rugat să nu mai citească postul în cauză.

Poate se ştie,poate nu:mama e instructor auto independent.De vreo 15 ani de zile.E drept că a lucrat un singur an pentru liceul auto,unde a făcut o normă jumătate,a fost plătită cu o normă şi cu 10-12 ore de lucru pe zi,plus că i s-au asigurat nişte condiţii de lucru nemaipomenite.Nu ne văităm şi nu intrăm în detalii.Cert e faptul că mama a preferat să lucreze independent,nu la patron,ceea ce i-a sporit faima locală,dacă se poate spune aşa,şi i-a adus mult mai multe satisfacţii pe plan pofesional(şi nu materiale,cum ar crede unii şi alţii).

După cum aţi auzit probabil,sub presiunea sindicatelor,a crizei şi a răutăţii umane,ARR a dat o ordonanţă de urgenţă privind încetarea activităţii instructorilor independenţi.La vestea asta mama a avut o reacţie cel puţin stanie pentru mine.Nu s-a plâns că s-ar putea să rămână fără serviciu,că va trebui să se angajeze la patron pe un salariu de 800roni,ci a ridicat din sprincene,a creionat un zâmbet trist şi scos exact aceiaşi expresie de amărăciune -pe care o consideram ca proprie şi personală- cu acelaşi ton pe care îl adoptam şi eu în momente asemănătoare:”E nedrept,a spus,pentru că n-am făcut nimic rău,şi totuşi…!”
Revenirea asta bruscă la adolescenţă,atitudinea puerilă în faţa unei situaţii destul de grave m-a uimit. Rar o văd pe mama să se manifeste ca un copil-ea,cu privirea ei gravă,vorbind pe un ton hotărât,cu pronunţia ritmată,ea,să se comporte ca mine! Am inversat rolurile.Acum ea se plângea-parcă eram eu când luam note mici- iar eu o îmbărbătam:o să fie bine,s-a acţionat deja în instanţă şi alte treburi care se spun la d-astea.

Apoi mama a intrat pe net şi a văzut toate porcăriile scrise de ziare:cum că instructorii independenţi fraudează statul(”Am plătit 42 de milioane la fisc!”,contrazice mama cu năduf.),că ei au tarife mici la şcoli şi că fraieresc lumea(”De unde,că la mine e cel mai mare preţ,câţi n-au strâmbat din nas şi s-au dus la alţii…”),că nu îi învaţă pe cursanţi(”De-aia am şi luat 2000 de permise…”,comentează mama peste ceva timp).,etc,etc.
Bineînţeles,nimeni nu îi sprijină.Poate e chiar mişto să vorbeşti de rău,mai ales când ai şi tu dreptatea ta:instructorii auto sunt nişte nababi,locuiesc în palate,poartă kile de aur pe ei şi sabie la brâu,îşi fac concediul în Bahamas şi îşi dau copiii la şcoli private prin Londra,nu?!Logic că toate astea pentru că au lucrat ilegal,în loc să urmeze pozitivul exemplu al diverşilor oameni politici sau întreprinzători de excepţie(comercianţi de carne…vie,firme import-export organe…umane,ş.a.m.d.)!

Mai mult decât atât,nimeni altcineva nu se oboseşte să anunţe că oamenii ăştia,încă vreo 10 000 ca d-alde mama,care au început să primească promisiuni de la copii,”Haide,mami/tati,că aduc eu note mari-avem cu ce să ne hrănim!”,vor face şi un miting joia asta,25 iunie 2009,la ora 10 de dimineaţă,în faţa Ministerului Transporturilor,pentru a-şi susţine dreptul la muncă,pe care-incredibil,dar adevărat!- îi au,chiar şi criminali,aşa cum sunt.Totuşi,îi mulţumim Lui Richard(poate inimă de leu,mai ştii?) pentru comentariile pe care le-a dat pe unde a putut,spre informarea cu privire la miting.

Aşa că m-am gândit să anunţ eu.Chiar şi în lumea păienjenilor cu blană există un simţ nu atât matern,cât al dreptăţii generale.Pentru că,după cum spunea şi mama,e nedrept să laşi vreo 10 000 de oameni nevinovaţi fără serviciu,doar pentru că aşa ţi-a trecut ţie prin cap să rezolvi criza.Ori pentru a face serviciu gratuit şcolilor de şoferi,la care se spune că instructorii muncesc ca la norma de colectiv-puţin,prost şi pe salariu de doi lei.Nu critic,nu fac propagandă,nu vă rog să votaţi cu mine în numele dreptăţii.Nu intenţionez decât să atrag atenţi a asupra binelui colectiv-al instructorilor independenţi(care îşi au propriul nume,şi nu cel al şcolii de şoferi şi pe care ţin să îl păstreze),al cursanţilor(care,venind la un instructor independent,ştiu clar cu cine fac şi pe ce fel de maşină),al siguranţei(aici chiar nu văd cum ar putea lucra ilegal un instructor independent,deoarece el,pentru a băga elevul în examen,trebuie să îi timită dosarul fix la poliţie) şi al economiei(calcularea plăţilor e simplă:omul-dosarul la poliţie-banii cuveniţi statului şi asta e toată filosofia)!

Cine o să ne redea propriul “sine”?

People are living their lives for you.On T.V. they say they’re better than you and you agree.
Jewel

Să vă povestesc:ieri după-amiază,în timp ce traversam holul,am surprins prin uşa întredeschisă,la t.v.-ul părinţilor mei,care mergea în surdină,un tip ridicol pe Euforia T.V.Ceea ce mi-a atras atenţia a fost cantitatea uriaşă de ruj pe care o avea pe buze şi părul lung,coafat .M-am oprit să îl ascult nu mai mult de un minut,doar ca să aflu că dădea sfaturi…vestimentare.Eh,mi-am spus,nu-i nici primul,nici ultimul ciudat întâlnit la televizor.Şi mi-am văzut de treabă.

Probabil că nu aş fi scris în veci despre el-considerându-l prea neimportant,sau,cel puţin,prea des “remarcat”-dacă astăzi,plecată în vizită la o cunoştinţă,nu aş fi observat acelaşi om,pe acelaşi canal de televiziune,spunând aceleaşi lucruri lipsite de sens:tendinţele verii 2009 în materie de haine.Şi nu tocmai prezenţa lui zilnică la t.v. a determinat scrierea acestui post,cât admiraţia cunoştinţei mele pentru bunul gust şi priceperea respectivului în domeniul modei.

Nu m-am putut abţine să nu comentez lipsa de utilitate a trendului şi dezavantajele sale.Pe lângă faptul că moda ne uşurează în fiecare anotimp de mulţi bani,e şi oarecum subiectivă.De exemplu,personul cu ruj pe buze şi cu plete femeieşti afirma că vara asta se poartă culorile deschise.Cu siguranţă că mulţi dintre cei care au încredere în cuvântul lui,precum această cunoştinţă a mea, vor fugi prin magazine în căutare de haine galbene şi oranj,fără să-şi fi pus întrebarea:mi se potriveşte oare ?-sau-:îmi place culoarea?
Să ascultăm de stilişti şi de creatori de modă,că ei ştiu cel mai bine,mi s-a spus.Afirmaţia m-a derutat complet: adică nişte oameni care nici măcar nu te cunosc ştiu mai bine decât propriu-ţi “eu” ce ţi se potriveşte? Pardon,e nonsens.

Cei care mă cunosc ştiu bine că îmbrăcămintea nu e deloc importantă pentru mine.Dovada:oamenii mă recunosc mai degraba după haine,decât după figură şi asta pentru că le schimb rar,fără să ţin cont de vorbele tuturor maimuţoilor. Numai că ceea ce am scris eu aici nu face referire strict la vestimentaţie,ci exemplul dat nu e decât unul dintre cazurile în care nouă,populaţiei,ni se dictează ce trebuie să facem,cum şi ce trebuie să purtăm. Aşa că postul nu e o reacţie împotriva trendului,ci a lipsei personalităţii omului de rând.Căci nouă,dacă binevoiţi a observa,nu ni se spune numai ce haine trebuie să avem,ci şi ce să mâncăm,cu ce să ne spălăm,pe cine să votăm,ş.a.m.d. Iar noi ascultăm fără crâcnire,fiindcă ni se pare mai uşor şi mai practic să “delegăm” pe cineva “specialist în materie de…” ,în care să ne încredem orbeşte.

Cum rămâne cu ceea ce se cheamă “EU”? Profesorul meu de arte mi-a spus odată că tot ceea ce contează e să văd lumea prin propriii mei ochi,să gândesc ca mine şi să astfel să îmi formez un sine,un sine în care să am încredere ori de câte ori sunt pusă în faţa unei dileme.Probabil că până să citesc romanul lui Pamuk, “Cartea neagră”,n-am băgat în seamă treaba cu sinele.Numai că fascinantul roman,înfăţişând o căutare de sine printr-un hău de vreo 600 de pagini, pare de-a dreptul pornit de la ideea profesorului meu:trebuie să fiu eu însămi,altfel voi pieri.(sau…voi sfârşi prin a deveni ceea ce vor ei,spune Orhan Pamuk, iar eu nu suport deloc ceea ce-şi doresc ei şi decât să fiu individul ăla nesuferit pe care şi-l doresc ei,mai bine să nu fiu nimic,sau să nu fi deloc…)

Şi dacă ar fi vorba numai de personalitatea individuală,mare dramă nu s-ar petrece,deoarece se ştie prea bine că omul,ca simplu cetăţean,nu trăieşte mai mult de 70-80 de ani,după care nu mai contează pentru nimeni şi nu mai intervine cu nimic în treburile pământeşti.Dar când omul,integrat natural într-un anume cadru,născut într-un popor pe care trebuie să îl ducă mai departe, se detaşează de tot ceea ce înseamnă tradiţie,cultură,educaţie-adică tot ceea ce îl formează ca “sine”- şi adoptă opiniile,modul de viaţă,suflarea altei naţiuni,cât îi mai lipseşte poporului său să fie strivit de procesul modernizării sau de cel al globalizării? În cât timp -record!-am reuşi să ştergem cu un burete propria naţiune,ca apoi să punem alta în locul ei,vopsită în culori trendy?

Pare că a devenit un clişeu acest lucru enervant pe care îl spun toţi şi pe care nu m-am putut abţine să nu-l menţionez şi eu.Totuşi,cum aş putea să tac ,văzând atâţia oameni murind în ei înşişi-cadavre robotizate dând mereu din cap în semn de aprobare?!Oameni care nu ştiu să fie ei înşişi şi să gândească în felul lor,oameni cărora trebuie să le fie spus ce să facă,pentru a face orice,oameni care aprobă cu seninătate orice lucru ridicol,pentru că şi alţii -învăţaţii care ştiu!-fac la fel,oameni care-ironic,fără voia lor!- sunt ucigaşii propriilor lor valori umane.

Pentru că lirismul în cantitate excesivă dăunează…

…am hotărât să fac o pauză cu poeziile.Nu am mai postat de vreo două săptămâni şi nici nu am de gând,până nu găsesc ceva care să îmi placă într-adevăr.Şi pentru că cititorii blogului meu nu s-au arătat câtuşidepuţin interesaţi de preferinţele mele lirice,sper că lipsa postului săptămânal cu poezia preferată nu va leza pe nimeni.

Pomana

Mare treabă şi cu pomana asta! Multă vreme am considerat obiceiul ortodox muncă şi timp pierdut…de pomană,până anul ăsta,când,la moşii de vară,am descoperit amuzată că pentru unii,în special pentru bătrâni, pomana are o mare înseamnătate,şi nu numai pentru că alungă plictiseala,constituind un mijloc de divertisment.
În primul rând,să povestesc despre bunica mea.E o femeie tare ciudată în felul ei şi de multe ori ciudăţenia chiar nu se manifestă într-un mod drăguţ.Arţăgoasă de obicei,extraordinar de arţăgoasă când pregăteşte ceva atât de important precum împărţeala(aşa se mai spune pe la noi la pomană),e o veşnică sursă generatoare de enervare generală.De aceea,prefer să nu o bag prea mult în seamă la d-alde de-astea.Numai că ea insistă să o ajut mereu,deci n-am ce face.
Stau tolănită a lene pe scaunul din bucătărie şi privesc amuzată la 12 farfurii,fiecare de altă mărime.Unele sunt mici,altele adânci;am zărit chiar şi vreo două-trei castroane.Cică mărimea împărţelii se pune direct proporţional cu greutatea mortului pentru care se numeşte,sau ceva de genu’.Eu cred că toţi morţii ajung,în final,la aceiaşi greutate,dar fiindcă buni-mea are altă părere,şi farfuriile vor avea dimensiuni diferite.
Să revenim totuşi la pomană.În farfurii e pus orez cu lapte.Cică să mănânce mortul.N-am înţeles cum de ajunge orezul la mort,până când n-am învăţat digestia la biologie.Dacă ştii digestia,e destul de simplu să îţi dai seama cum ajunge orezul respectiv în pământ.
Peste orezul acoperit cu folie de plastic zac :un mănunchi de cireşe,o felie de caşcaval,un covrig,etc etc,toate astea având o lumânare în moţ.Lumină pentru mort.Se aprinde lumânarea,se zice “Să-i fie lu’ cutare!”,se stinge lumânarea,se lasă la loc în moţ şi gata.
Rămăsesem la momentul când stăteam tolănită şi mă uitam la mamaie cum numea morţii cu voce tare,dând apoi indicaţii referitoare la cine tre să ajungă împărţeala pe lumea asta:
“Să-i fie lu’ nea Marin!(adică o rudă de-a mea moartă din 1920,al cărui grad de rudenie e atât de complicat,că n-am putut niciodată să-l înţeleg prea bine)…Aşa,Miruna, şi farfuria asta o duci la Bălţoi-da’ vezi să îi zici nea Gheorghiţă!”
Ca de obicei,eu am traseele cele mai lungi,lucru pe care nu ezit să i-l amintesc…
-Miru-NA!Uiţi că sunt bătrână şi bolnavă şi am şi gastrocronoartrităliberantă şi…şi(încă vreo cincizeci de nume de boli complicate pe care nu le pot reţine niciodată).
-Bine,bine…măă,duuc…
Şi mă duc la nea Gheorghiţă,zic să-i fie lu’ nea Marin,nea Gheorghiţă îmi dă o farfurie conţinând aceleşi lucruri ca şi cea de la mine,zice să-i fie unei rude de-a lui,eu zic să-i fie şi bogdaproste şi ăsta e tot filmul.
Ce să o mai lungim,pomana pare de-a dreptul plictisitoare,cel puţin în sâmbăta morţilor.Unul dintre lucrurile cu adevărat bune e coliva.Dar fără lămâie şi bomboane tari!

Ceea ce m-a surprins de moşi a fost adevărata apropiere a bunică-mii de morţi.Duminică de dimineaţă s-a aranjat bine,şi-a pus una din zecile de pălării pe care i le cumpăr de fiecare dată când plec într-o excursie,s-a dat cu parfum cu miros de lavandă şi a decretat:
-Să ai grijă de casă,că mă duc până la mama!
-Aşa?îmi stătea pe buze să-i zic.Nu ar fi trebuit să fi la orizontală,eventual cu picioarele ‘nainte? Dar îmi alung îngrozitoarea glumă proastă şi o întreb:
-De ce?
-Să-i dau vin!răspunde prompt.
Mi s-a părut de-a dreptul bizară credinţa exprimată prin firescul cu care vorbea de mama ei,ca o femeie vie,locuind câteva case mai încolo şi nu despre mama moartă de 30 de ani.Uneori îmi dă impresia că morţii chiar trăiesc,tocmai pentru că viii au grijă să îi pomenească,să le dea să mănânce şi să bea.
Cu ceva timp în urmă,la noi la biserică a fost un oarecare conflict în legătură cu pomelnicul.Vechi de aproape două secole,deci plin de nume, durata pomenirii,să zic aşa,era extrem de mare,deci popa a propus să mai scoată ceva morţi de acolo,măcar stră stră stră stră stră moşii.A întâmpinat însă o mare împotrivire din partea unui sobor de babe (de ce am presimţirea că şi buni-mea era pe acolo?!),care o ţineau una şi bună:Dacă morţii noştri rămân nepomeniţi,cu ce mai rămân?Inutile explicaţiile părintelui cum că morţii trăiesc în ceruri;babele o ţineau una şi bună:dacă nu îi pomenim,vor muri!Aşa că pomelnicul a rămas neschimbat.

Uneori,au dreptate,alteori,nu.Poate că morţii nu mai mănâncă,dar simplul fapt că gătim oale de orez cu lapte gândindu-ne la ei îi ţine în viaţă,nu credeţi?

Bilanţ

Dacă anul trecut eram foarte pesimistă când am terminat şcoala,anul ăsta am o viziune total diferită.Poate se întoarce lumea cu susul în jos,poate eu mă întorc cu susul în jos,ideea e că am petrecut neaşteptat de bine clasa a 10a,la colegiul văcărescian.

Am învăţat o grămadă de chestii la şcoală,despre scriitori,poeţi şi tehnici de scriere,despre inversiuni şi comparări,despre subjonctiv,despre pluralul cuvintelor germane şi articole, despre unire,războaie şi anumite condiţii,despre infinitivale şi participiale,despre principiile unui bun antreprenor,despre Debussy şi Liszt,despre Socrate şi aşa mai departe.Am mai învăţat că Dumnezeu poate exista uneori,mai ales atunci când intri în bucluc şi că frumuseţea tre să fie neapărat utilă,că altfel nu se numeşte frumuseţe.Am învăţat că e bine să mai ieşi din când în când,pentru că nu ştii când dai de persoane interesante.Am învăţat să citesc şi să scriu cu adevărat şi să mă tund în scări.Şi nu uităm că am învăţat ca lumea aproximativ 300 de cuvinte germane.

Am reuşit să îmi păstrez media intactă până la sfârşit,fără să dau cu bâta-n baltă în ultimele trei zile de şcoală,cum făceam de obicei;mi-a ieşit media 10 până şi la matematică,materie la care profu’ a fost chiar drăguţ cu mine şi nu a zbierat niciodată;am participat la naţionala de latină,de unde am venit şi cu un premiu d-ăla special(un mod eufemistic prin care ţi se spune că eşti prost,dar nu îndeajuns de prost-mai încearcă!);am scris foarte mult,am îndrăznit să trimit mai multe lucrări la mai multe concursuri de literatură,la care,spre surprinderea mea,am luat destule premii;am reuşit să îmi fac singură bănuţii de pachet şi să îmi aduc aminte să iau adeverinţă de la secretariat fără să fiu sunată de 36278291 ori pe zi;am îngropat un motan şi am adoptat un altul;m-am învăţat să agreez câteva melodii house;m-am distrat pe seama lui;am devenit interesată de politică;nu în ultimul rând,mi-am propus să îmi cumpăr un alt stilou.

Un lucru important pe care l-am făcut a fost să citesc “Cartea neagră” a lui Orhan Pamuk.

Am primit ca premiu “Jude the Obscure”,a lui Hardy şi “Zgomotul şi furia”,de Faulkner.Plus bănuţi din partea asociaţiei părinţilor.(Mulţumeeesc!) Am primit cele mai frumoase cuvinte:de la doamna profesoară de română şi de la o colegă.(Şi acele cuvinte m-au făcut fericită,în adevăratul sens al cuvântului.) Pentru ele chiar nu se pot exprima mulţumiri.

Tocmai la “Ienăchiţă Văcărescu”,colegiul de fiţe şi de bani,am fost învăţată că nu înfăţişarea şi lucrurile scumpe sunt cele care contează.Pe bune,e un clişeu groaznic,dar-bă!-aici te poţi simţi confortabil şi dacă ai în buzunar doi lei,pentru că oamenii te vor aprecia oricum.Să spun sincer,nu că aş tânji cine ştie ce după şcoală,dar cu siguranţă nu voi mai fi atât de îngrozită de următorul an şcolar.Şi le sunt recunoscătoare mai multor oameni pentru treaba asta.

Azi a fost ziua Rusiei.

V-aş fi spus mai devreme dacă nu aş fi avut impresia că suntem în 11.În fine,eu pierd noţiunea timpului …sau nu o am?
Nu contează,importantă e ziua Rusiei.Pe ultima sută de metri,la ora 23.57,vă servesc o porţie de imn rusesc,în varianta mea preferată:

с днем рождения !(dacă o fi mergând formula asta şi pentru zile naţionale…)