O poezie pe săptămână-XII: “Aniversare la Ottawa”- Elena Ştefoi

Am descoperit-o pe Elena Ştefoi într-un oarecare almanah, iar prima poezie de-a ei pe care am citit-o m-a fascinat întru totul. Poeta s-a născut în 1954, a lucrat ca redactor şi jurnalist, dar a fost premiată şi de Uniunea Scriitorilor. A făcut deasemenea şi facultatea de filosofie, iar în prezent este diplomat. Pe internet nu se găsesc prea mult poezii; după lungi căutări de-abia am găsit pagina asta, de unde am şi furat poezia de mai jos.

Ceea ce îmi place foarte tare la Elena Ştefoi e realismul, luciditatea şi inteligenţa. Fără să fie ceea ce Rimbaud numea “vizionar” (o persoană care citeşte realitatea ţinând viaţa cu susul în jos şi începând-o cu moartea), ea reuşeşte să transpună detalii frapante din viaţa de zi cu zi, astfel încât nuanţa lor să nu devină numai una poetică, ci şi dureros de reală. Mi se pare că din mai toate poemele răsuflă o amărăciune umană prezentă în fiecare din noi, un “mi-e necaz” pe care toţi îl avem, dar prea puţini îl descoperim, şi mult mai puţini îl şi recunoaştem ca fiind al nostru.

Aniversare la Ottawa

Încă din zori
bubuie o fanfară
în fiecare oglindă
din casă
sunt singură cu gândul
c-am câştigat un război
în care n-aş fi vrut să fiu parte
nu ştiu de ce pentru cine

nimeni din familia noastră
n-a trecut acest prag
trei dintre cei mai buni prieteni
cu care plecasem la drum
au evitat să-l înfrunte
un poet care-a vrut să m-adopte
şi un altul care s-a oferit să-mi fie frate de cruce
s-au ascuns cu un pas mai devreme
chiar şi singurul bărbat de pe lume
convins că-l voi iubi toată viaţa
a plecat tiptil într-o noapte
înainte de-a împlini 55

drapată în hlamida unui pomelnic
strălucesc într-un oraş în care nu m-a chemat
încă nimeni nicicând la prohod
parcă m-aş vedea perorând la televizor
pe-o planetă străină pentru ochii furnicilor
vie pentru tot şirul celor prea dragi
demult pe-o altă planetă conduşi
la locul din urmă

pe luciul oglinzii mă înconjoară ocrotitor
chipurile lor unite în horă cum n-au fost niciodată
încununate de gloria acestei victorii
la care şi-au adus toţi la un loc
şi fiecare în parte obolul.
.

În campania electorală.

Nu am conştientizat pe deplin acest fenomen denumit “campanie electorală” decât în dimineaţa când bunica m-a întâmpinat cu mâinile ocupate:
- Mi-a dat Geoană o găleată şi un calendar! răspunde ea prompt privirii mele întrebătoare.
Cu ochii mari, fie de somn, fie de uimire, m-am holbat la găleata de plastic din mâna stângă şi la calendarul din dreapta. Zic:
- A venit Geoană la tine şi ţi-a dat alea?!
- Nu, dragă, mă lămureşte bunică-mea, a trimes nişte puştani cu ele!
- Şi o să-l votezi? iscodesc eu.
Dar n-am primit un răspuns prea clar. Oricum, cine ar vota un nene doar pentru o găleată şi un calendar…

Cu toate astea, domnul Geoană a fost darnic, spre deosebire de contracandidatul său, Băse, care nu s-a îndurat decât de un pachet cu zece cutii de chibrituri, toate portocalii, ca flacăra, şi cu dedicaţia specială: “Băsescu pentru România!”. După ce am dat peste ele în dulapul din bucătărie şi am făcut cunoştinţă cu beţele suple şi iuţi, pot afirma că (te) ard destul de bine. Ca şi Băse, dealtfel. Noroc că nu sunt ascuţite la capete, să tragă şi ţeapă.
Apoi, cugetând eu mai profund asupra chibriturilor băsesciene, m-am gândit cum ar fi dacă, în loc de Băsescu, ar scrie acolo Miru Be. “Miru Be pentru România!” Sincer, m-aş simţi nasol să am numele scris pe un chibrit. Chiar dacă asta m-ar aşeza frumuşel pe scaunul prezidenţial.
Tot din sferele superioare ale karmei am downloadat şi imaginea porno a lui Băsescu pe o cutie de chibrituri, dedesubt scriind numărul de telefon de la linia ferbinte- genul ăla de cutii pe care le colecţionează beţivii. Ar fi fost o campanie electorală genială.

Totuşi, afişele electorale m-au readus cu picioarele pe pământ, sustrăgându-mă din starea mea yoghinică. Am constatat că la noi în oraş ponderea afişelor cu Băse e mult mai mare decât a celor cu Geoană, Antonescu, ori Oprescu. “Desigur, oraşul e al PDL-ului”, explică ai mei.
Asta n-ar fi fost nimic dacă într-o zi, când mergeam cu mama spre şcoală, n-am fi observat câţiva tipi chinuindu-se să dezlipească afişele cu Antonescu. E drept, nu sunt singura persoană care, fără să ştie nimic despre politică, îl consideră foarte inestetic pe acest om, dar într-o ţară democratică fiecare are dreptul la afirmare. Dar se pare că la noi pe canal nu curge en-gross puterea poporului. Mai nou, peste chipul lui Geoană s-au lipit alte hârtii, cu mesajul “Afişaj ilegal”. What’s next, good people? Mustăţi şi coarne desenate cu markerul lui Oprescu? Mânjit toate materialele PNL-iste cu gem de caise? Pus pastă de dinţi sub clanţa sediului PRM?

În fine, ajungem şi la bâlciul electoral din mass-media. Acum, de fiecare dată când deschid televizorul, în primele două secunde dau la Mute, să nu cumva să nimeresc doi politicieni conversându-se. Fiindcă atunci ori mă irită o gâsculiţă urlătoare, ori un măgar al mitropoliei, răgând insuportabil. Uneori stau şi mă gândesc ce tot au oamenii ăştia de împărţit, sau dacă le dă vreo primă de la partid pentru “propagandă frenetică”. În orice caz, de la Te Ve nu pricep decât că politica e un lucru foarte gălăgios, care poate dăuna timpanelor şi uneori şi creierului. Bunăoară, acum câteva zile, un nene acuza o tanti, fostă ministră, că ar fi dat mită în campania electorală un coşciug. N-am stat să ascult în ce condiţii s-a mituit, din ce fel de lemn era coşciugul, ori dacă beneficiarul lui va avea posibilitatea să şi voteze; nu mă gândesc decât că domnul care protesta vehement, în loc să comenteze atât, ar fi putut şi el să dea mită un cavou aceluiaşi person, ori poate prosoape cu partidul, sau lumânări personalizate- aşa ar fi fost chit cu doamna, chiar ar fi ofticat-o un pic.

Dacă votez? Nu votez. O să votez când o să mă fac mare. Cu Cedik. Fiindcă arată cel mai bine dintre toţi!

Sunt o domnişoară!

Într-una din dimineţile trecute, când să intru pe poarta şcolii, era cât pe ce să mă bulucesc cu un bobocel. “Să mă bulucesc” e mult spus; mai nimerit ar fi fost “să stârpesc”, având în vedere dimensiunile liliputane ale feciorului în cauză. Dar fiindcă nu vroiam să rănesc o asemenea creatură adorabilă şi cuminte, cu o uniformă cu două numere mai mari, “c-o să creşti şi nu stau să-ţi fac alta în fiecare an”, l-am poftit să treacă el primul.
-Nu, face el un gest galant, tu prima.
-Dar tu eşti mai mic, pro-testez eu.
Şi acum urmează minunea. Puştiul face nişte ochi mari la mine, de parcă mi-ar fi crescut brusc o aură de sfântă, aripi de înger sau batoane cu ciocolată în păr, şi privindu-mă cu un soi de respect admirativ de-a dreptul haios şi nepotrivit pentru una ca mine, îmi trânteşte replica:
-Ooo, dar tu eşti o domnişoară!
Flatare, amuzament, jignire (fiindcă eu sunt “aproape mândră” de copilăria mea )? Uimire?
Nu ştiu, dar am trecut prima pe poartă, fiindcă am fost o domnişoară.

O poezie pe săptămână- Xi: Dylan Thomas- “A refusal to mourn the Death, by Fire, of a child in London”

 

Între lecţia la sociologie, tema la universală şi un post plagiat de la Cedik la care scriu de vreo două săptămâni, “am descoperit” şi poezia săptămânii. Blestemată fie şcoala că nu m-a lăsat să îl găsesc pe Dylan mai demult şi încă o dată o blestem fiindcă acum nu-mi permite să îl citesc, ascult, văd, aşa cum trebuie. Şi-în sfârşit!- DA! blestemată fiew şcoală că din cauza ei nu am timp să postez informaţii bine închegate despre poetul de faţă, care are dealtfel o istorie foarte interesantă.
De data asta poezia nu va fi nici tradusă, nici scrisă, ci recitată de însuşi Dylan Thomas, pentru autenticitatea cerută oarecum de Cedik:

Later Edit: Despre Dylan se spun multe şi mărunte. Se pare că a avut o viaţă tumultoasă, a fost geniul tipic (dacă există aşa ceva) care a trăit la extreme.Se spune că de mic a fost bolnăvicios, a avut astm bronşic şi că a refuzat întotdeauna să meargă la şcoală, preferând să citească de unul singur. Părăseşte şcoala la 16 ani pentru a deveni editor, mai apoi lucrând la diverse reviste, sau scriind pentru a-şi întreţine familia. La un moment dat a scris şi scenarii de filme, în special în timpul celui de-al doilea război mondial, când nu a fost trimis pe front, din cauza stării de sănătate precare. A fost recunoscut ca un mare poet încă din timpul vieţii şi a avut mare succes la public, datorat mai ales vocii sale captivante. Din păcate, a avut probleme mari cu alcoolul, ceea ce i-a şi adus moartea, la numai 39 de ani. După cum bine observaţi, era un bărbat numit pe englezeşte “handsome”. La mine e deja în top 10.

Din nou în bus.

Uneori e chiar plăcut să mergi cu autobuzul. Mai ales cu cele noi, adică de la second hand din Germania, aduse în programul “O Târgovişte modernă”, sau “O Târgovişte de la second hand din Germania”. Sunt portocalii (culoarea partidului de la guvernare), mai joase, silenţioase, călduroase, curate şi cu tot felul de anunţuri în germană, pe care nu le înţeleg decât parţial. De exemplu, am înţeles partea cu “Ausstieg” şi “Einstieg”, dar nu am înţeles de ce eşti obligat să urci pe la Ausstieg, să iei bilete, iar apoi să cobori pe la Einstieg. Eh, aşa sunt noi, românii, mai pe invers, cum s-ar zice.
Apoi, mai e o chestie pe care am reuşit să o pricep în totalitate: Bitte wärend der Fahre, nicht mit dem Fahrer sprechen. (Vă rugăm să nu vorbiţi cu şoferul în timpul călătoriei.) Iarăşi ne întâlnim cu un concept 100% neromânesc. Fiindcă la noi, cel puţin, nimeni nu face conversaţie cu şoferul, deşi aceasta e tot timpul curios să afle cum ţi-a mers la şcoală, ce mai face mami, iar de-i fi străin, fii sigur că nu vei scăpa de întrebarea: “Ce naiba te-a pus să vii în satul ăsta, dacă nu locuieşti aici?!” Şi aşa mai departe. Ar mai fi ceva anunţuri pe acolo, dar n-am reuşit să le traduc în totalitate. Oricum, treburi despre alcool, etc etc.

Am descoperit că autobuzul poate fi o adevărată oază de relaxare, mai ales dacă e din ăsta portocaliu şi mai ales dacă în el se află cine trebuie. Mi- a fost dat să vin până acasă cu nişte oameni de vârsta mea civilizaţi şi cu simţul umorului. Vreo câteva persoane, toate la liceu, toate obosite, dar bine-dispuse. Asta e recuzita busului: doi băieţi tăcuţi în spate de tot, eu cu o fată de seama mea pe la mijloc, vis-a-vis de noi alte două mimoze, pe diagonală o tipă pusă pe şotii şi în acelaşi timp, întinsă pe toată bancheta, în faţa mea un nene tare bătrân, de clasa a XII-a încă!, taxatoarea, şoferul.

Prichindeua de pe diagonală,de cum urcase în fugă cu două-trei staţii după noi, aruncase ghiozdanul cât colo şi îşi întinse picioarele pe banchetă. Imediat după ea, apăruse nenea din faţă aka vecinul meu, un tip destul de timid şi de tăcut de felul lui, dar în care părea că avusese loc o explozie de energie subită. Veni şi el, trânti ghiozdanul, se aşeză în faţa mea, imitând-o pe fată.
Colega mea de bancă, nouă prin preajmă, i se adresează nedumerită, după ce mă vede că îl salut:
-Scuze, dar nu te-am mai văzut în bus până acum.
-Da, am darul invizibilităţii, rânjeşte vecinul.
-Probabil… eşti la şcoală? insistă ea.
-Nu, zice ăsta râzând, doar că îmi place să fac zilnic naveta cu un ghiozdan în spate.
Aroganţa îi e curmată brusc de glasul prichindelului:
-Buey, ia mai lasă-ne cu fiţele astea. Măcar puneţi şi voi nişte muzică, altfel om adormi aici!
-Pun io? mă ofer, mai în glumă, mai în serios.
-Nuuu, nu tu, că eşti roacheriţă! sar ăia doi din spate.
Tipele de pe bancheta de vis-a-vis chicotesc. Probabil au ceva cu rockerii.
-Eşti roacheriţă? sare şi tipa de lângă mine.
-Păi, mna, fac eu oarecum jenată că oamenii privesc asta ca pe o infracţiune.
-Hai, lasă, pune neşte rock, zice vecinu’ râzând.
-Mă, taci din gură, că nu pun.
-Eşti student? încearcă a mea colegă să reînoade convorbirea cu vecinul.
-Nu. N-am mapă, replică el prompt şi toată lumea izbucneşte în râs.
-Măă, deci când oi fi io student… stai să vezi: când oi fi student, o să-mi iau un ditamai ghiozdan ca… al ei (arată spre fata lungită) …
-Mă, nu te lua de ghiozdanul meu!
-Lasă, dragă, dădeam exemplu de ghiozdan frumos, spune el, uitându-se chiorâş la ditamai rucsacul. Deci io, când oi fi stundent…
-Păi nu eşti? Sunt confuză, declară colegă-mea de banchetă.
Iar ne râdem. Pe mine mă apucă o criză.
-Dacă tot râzi, măcar zi un banc!
-OK, care e diferenţa dintre o râmă şi un porc?
-Porcul râmă, dar râma nu porc. He he, p-ăsta îl ştie toată lumea.
Sunt profund dezamăgită de talentul meu … umoristic.
-Se însoară frate-miu, ştiaţi? vorbeşte din senin una din fetele de vis-a-vis.
Veselie generală.
-Asta era tot banc?
-Şi cu cine se însoară?
-Cu cea mai sexy fată din lume, nah!
-De ce mă gândeam eu că o să sune aşa descrierea ei…
-E cea mai tare cumnată!
-Best cumnată ever!
Iar ne râdem.

Şi tot aşa. E distractiv să mergi cu autobuzul, să simţi cum tot e al tău şi al unor oameni ca tine, să te bucuri că nu e nimeni prin preajmă să îţi facă observaţie că faci gălăgie ori că stai ceacâr, să te bucuri de faptul că ai terminat orele şi că şoferul, tot vecin cu tine (aici, la ţară, toţi sătenii sunt vecini între ei) te întreabă de sănătate şi de părinţi, în timp ce cobori râzând pe la “Einstieg”.

Doar puţântică propagandă…

Ultimele gânduri [nimic, mă uit în oglindă şi nu văd nimic.UNDE EŞTI?! fluture-barză-fluture-oceane-scufundate - m-am � risipit-în-o mie-de-părţi,pur şi simplu,şi nu-mi mai pot aduna imaginea în oglindă.nu mai sunt,m-am exilat înafara lumii şi a realităţii şi totul doare ] aveam un număr de ani.acum nu mai am nicio vârstă.eram înscris la facultate.acum nu mai sunt nicăieri.de bine de rău,trăiam.nu,acum nu mai trăiesc. [sunt lucid...atât de lucid, că nu mai sunt... şi-de-ce-tremură-pereţii-nu-înţeleg-şi-ei-că-i-am � dărâmat-să-pictez-aerul-cărămiziu] eram,într-adevăr ,singur.nu din cauza oamenilor,ci din cauza mea.de capul tău,într-un oraş necunoscut.introvertit.trist.tipicar.complexat.sufeream de toate astea ? era o zi.metrou-facultate-holuri-oameni necunoscuţi-ore-profesori-notiţe- -ignoranţă-holuri-automat de cafea-cursuri-zgomot-alienare-stradă-metrou-scara blocului-garsonieră.nu,mai era ceva înainte de metrou…[taci-andreinu-simţi-şi-tu-durerea-asta-nu-mă-mai-lasă,...LASĂ-MĂ! vezi andrei cum nu ne lasă] două săbii lichide spintecând pomeţii şi supa se tulbură sub greutatea lor.gata,sa dus ordinea,s-a dus echilibrul!ar fi aşa simplu dacă aş pune mâna pe telefon şi aş striga AJUTOR AJUTOR dar nu se poate nu se poate nu se poate[mi-e-aşa-rău-fluture-] şi am pus mâna pe…luasem înainte să cobor la metrou…luasem şi luam de-a binelea plângând trăgeam şi totul redevenea la normal,se calma, [andrei, unde eşti?mi-e aşa rău şi nu mă mai pot vedea în oglindă];supa străvezie… o puteai muta dintr-un loc într-altul,din lingură în castron şi invers şi niciodată nu mi-am imaginat că poate încăpea atâta supă în lingură dar faptul ăsta nu mă miră pot face orice ,pot fi…fericit…[acum-andrei-poţi-fi-nonsens-uite-stelele-cum-se-lipesc-pe-hartă] dar lui juli oricum nu îi pasă,pentru că i-au mâncat furnicile ideile nu cunosc nicio juli,dar nu-i nimic,uite cum mut călimara fără să o ating,iar oamenii de pe stradă mă întâmpină surâzători şi dau bineţe[te întrebau dacă te simţi bine,andrei,şi tu ai zis da,căci într-adevăr te simţeai bine] şi totul era ok,căci nu mai păreau străini,erau mai frumoşi şi mai veseli nu mi-era rău,dar nu-mi mai era nici bine,fusesem la baie şi dădusem cu nasul de andrei aruncat în oglindă şi chestia asta nu mi-a convenit,dar nu-i nimic…mai aveam şi a reînceput noul normal,o nouă fericire[nu-crezi-că-ar-trebui-să-fac-ceva?!] aveam ochii deschişi,dar nu vedeam nimic cu ei,vedeam cu sângele din creier,vedeam cu bemolul care îmi modula viaţa,vedeam disonantic,dar acum eram deja un simplu spectator,când ar fi trebuit să fiu dirijorul privirilor mele şi tot aşa,andrei apărea,andrei dispărea,metrou-…-metrou-scara blocului-garsonieră-ceaiul zburând(când barză,când fluture)-uite ce frumos-dar iar andrei-andrei-jumătate de andrei-[ DE CE?!e nonsens-e -e o greşeală]-un sfert de andrei-călimara îmi urlă-dispar lucruri-dispar bani-dispare garsoniera-dispare lumea… la un moment dat dispare definitiv şi andrei. [aici e totul alb,prea alb;şi moartea-i albă,iar eu o alung,spunându-i că vreau să devin dirijorul propriei mele lumi,dar nu vrea să mă creadă,căci îi am închişi încă de atunci,de când credeam că i-am deschis cu adevărat]

Noh, de vă va plăcea aberaţia de mai sus, copyrighted by subsemnata, nu trebuie decât să o votaţi aici, unde a căpătat id-ul 34 .

Săru’mâna !

O poezie pe săptămână-X: Edgar Allan Poe- Annabel Lee

Despre Edgar Allan Poe se ştie că a fost un romantic american, care a scris, în cea mai mare parte, nuvele fantastice cu aer macabru(“Prăbuşitea Casei Usher”) şi poeme de dragoste. “Annabel Lee” este un poem foarte trist, dar expresiv. Eu am o carte de la editura Univers, 1987, în care “Annabel Lee ” este tradus în română de nouă traducători diferiţi, printre care amintim pe Nichita Stănescu, Mihu Dragomir, Dan Bota, Anda Lascăr, etc. Mie mi-a plăcut cel mai mult varianta de traducere a lui Marin Sorescu:

Annabel Lee

Trăia- câţi ani s-or fi scurs de atunci oare?-
Lângă ţărmul acelei împărăţii,
O fecioară trăia pe lume, pe care
Numiţi-o pe nume: Annabel Lee.
Şi mândra fecioară trăia de dragul
De-a-mi fi mie dragă şi de-a mă-ndrăgi.

Eu eram un copil şi ea o copilă,
Lângă ţărmul acelei împărăţii,
Ne-am iubit c-o iubire mai presus de iubire
Eu şi a mea Annabel Lee.
C-o iubire la care chiar îngerii-n ceruri, cu aripi,
Începură cu jind a jindui.

Şi-a fost chiar acesta motivul că-n grabă,
Lângă ţărmul acelei împărăţii,
Un vânt se pogoară din nori şi-o doboară
Pe frumoasa Annabel Lee.
Da, astfel nobila-i rudă din ceruri coboară
Şi de lângă mine-o răpi
Şi-o închise pe ea în mormântu-i,
Lângă ţărmul acelei împărăţii.

O, nu-s nici îngerii-n slavă atât de ferice
Şi cu jind începură-a privi.
A fost chiar motivul (o ştie o lume,
Lângă ţărmul acelei împărăţii)
C-o aripă se-ntinse din nouri, în noapte,
Şi-o cuprinse, ucise pe Annabel Lee.

C-o iubire mai presus ca iubirea
Celor mai vârstinici ca noi – doi copii-
Ne-am legat şi-am dorit a trăi,
Că nici îngerii-n cer nu-s în stare
Şi nici demonii de sub valuri pustii
Să despartă-al meu suflet de-acela
Al frumoasei Annabel Lee.

Nici o rază de lună de-atunci nu străluce fără un vis a-mi aduce
Cu frumoasa-mi Annabel Lee.
Şi pe cer nu mai sunt stele, sunt doar genele-i grele
Ale luminii Annabel Lee.
Cât e noaptea de lungă şi grea zac alături de ea
De-a mea scumpă- prea scumpă- mireasă, fiinţă a mea,
În cavou, lângă marea cu ţărmuri pustii,
Lângă ea, lângă ţărmul acelei împărăţii.

Desigur, şi orignalul:

Annabel Lee

It was many and many a year ago,
In a kingdom by the sea,
That a maiden there lived whom you may know
By the name of ANNABEL LEE;
And this maiden she lived with no other thought
Than to love and be loved by me.

I was a child and she was a child,
In this kingdom by the sea;
But we loved with a love that was more than love-
I and my Annabel Lee;
With a love that the winged seraphs of heaven
Coveted her and me.

And this was the reason that, long ago,
In this kingdom by the sea,
A wind blew out of a cloud, chilling
My beautiful Annabel Lee;
So that her highborn kinsman came
And bore her away from me,
To shut her up in a sepulchre
In this kingdom by the sea.

The angels, not half so happy in heaven,
Went envying her and me-
Yes!- that was the reason (as all men know,
In this kingdom by the sea)
That the wind came out of the cloud by night,
Chilling and killing my Annabel Lee.

But our love it was stronger by far than the love
Of those who were older than we-
Of many far wiser than we-
And neither the angels in heaven above,
Nor the demons down under the sea,
Can ever dissever my soul from the soul
Of the beautiful Annabel Lee.

For the moon never beams without bringing me dreams
Of the beautiful Annabel Lee;
And the stars never rise but I feel the bright eyes
Of the beautiful Annabel Lee;
And so, all the night-tide, I lie down by the side
Of my darling- my darling- my life and my bride,
In the sepulchre there by the sea,
In her tomb by the sounding sea.

gânduri la nimereală, valsate pe tastatură.

mă enervează la culme faptul că nu ştiu cine sunt. mă confuzează toate ideologiiile, curentele, grupurile sociale din care nu fac parte. adevărul e că habar n-am dacă sunt nihilistă, anarhistă, comunistă, existenţialistă, wotanistă, nazistă ori suprarealistă. aparent, sunt de acord cu toţi şi cu toate. chiar şi cu cei care îmi spun că nu sunt pot fi de acord cu lucruri care se bat cap în cap.

m-am apucat să fac colecţie de frunze tomnatice, pentru a alunga ideea că va muri culoarea din mine, odată cu florile. iar m-am confuzat. vreau să iubesc toamna şi totuşi nu-mi pot reţine sentimentul de aversiune faţă de ea. bănuiesc că mi-ar conveni mai bine să ţin legătura cu acest anotimp numai prin corespondenţă.

azi m-am certat cu nişte colege de clasă. ele susţineau că trebuie să le urmez exemplul, eu susţineam că trebuie să îmi urmez creierul. morala: sunt pe dos.

îmi rezerv dreptul de a salva toate pozele obsedante de pe flickR în claculator şi de a le privi minute întregi, până îmi lăcrimează ochii. acum mă fascinează o tanti alb-neagră, bând un oarecare lichid dintr-o cană cu buline.

am un top zece al celor mai arătoase fete pe care le-am văzut vreodată. deunăzi citesc pe blogul uneia dintre ele cum că s-a uitat în oglindă şi a văzut o hidoşenie. aş vrea să-i dăruiesc vederea mea, dar mi-ar fi cam frică să nu o transform într-o infatuată cu aere de semizeiţă, care tot dă buzna pe la concursuri de frumuseţe. cel mai bine e să rămână aşa, “hidoasă”, nu credeţi?

în unele nopţi mi se pare că blonda mea începe să o ia razna şi să cânte singură prin casă. atunci mă scol şi o bag în husă. sunt atât de egoistă, încât nu-i dau nici măcar dreptul de a respira independent de mine.

citesc în “aşa grăit-a zarathustra”: mărturisesc, aş vrea ca tot pământul să se scuture-n convulsii, când se împerechează-un sfânt c-o gâscă. mărturisesc, aş vrea să nu mai existe pilda cu dumnezeul care mărită faţa harnică cu omul leneş, pe motiv că “şi ăla e tot al lui”. şi chiar dacă dumnezeu a murit, i-a rămas cuvântul, în faţa căruia suntem dureros de neputincioşi.

şi mă mai întristează gândul că cei mai estetici bărbaţi pe care i-am văzut sunt gay.

atât.

Cu fetelonul

Ca orice român care se respectă, am şi eu fetelon cuca meră. Cameră care nu e deosebit de spaţioasă, nici prea clar-obscură, dar care are magnificul rol de a imortaliza tot felul de ciudăţenii ieşite în cale. Din fireasca mea dărnicie, o să dezvălui şi domniilor voastre câteva dintre acestea:

• În primul rând, noul Spongebob din fier: Da, are şi batistă de hârtie, ce ştiţi voi?

• În continuare, vă prezint Gândirea filologului şi modul de transformare al ronilor în roli: Deci da. 35bani=5mii. Ce matematica mea! (pentru a evita posibilele comentarii răutăcioase, anunţ oficial că nu era vorba decât de rotunjire a sumei din motive practice)

• This brings back memories A fost odată, ca-n poveşti, a fost ca niciodată, un profesor de arte deosebit de talentat şi de sociabil, care ne-a învăţat o mulţime de lucruri interesante şi ne-a lăsat ca moştenire un trandafir mirifc ş-a patriei cinstire.

• Gripa, bat-o vina! Deci nu uitaţi: Dacă nu vă spălaţi pe mâni după ce înainte de a mânca, ajungeţi la nenişorii de au scris anunţul!

Ultima poză din seria asta nu poate să nu fie cu mâţul meu mic, creatură adorabilă, mustaţă groasă, animăluţ feeric, etc, etc:

Atât pe ziua de azi, fiindcă inspiraţia s-a enervat pe mine şi mă cam ignoră. Dacă a fugit cumva la voi, da-ţi-mi de veste !

O poezie pe săptămână- IX: William Ernest Henley- Viaţă şi moarte

W.E. Henley a fost un poet şi gazetar englez din a doua jumătate a secolului al optsprezecelea. A avut o viaţă destul de tumultoasă, umbrită de tuberculoză şi de naşterea fetiţei sale bolnave, care moare la vârsta de cinci ani. Cel mai cunoscut poem al său este “Invictus”, pe care l-a scris după ce i s-a amputat un picior, pe patul de spital. Poeziile sale sunt moralizatoare, în cea mai mare parte de încurajare personală. În limba latină “invictus” înseamnă “neînfrânt”, dar în română poezia poartă numele de “Viaţă şi moarte”. Eu am găsit-o şi în română şi în original, aşa că o să postez ambele variante, pentru comparaţie:

Invictus

OUT of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds and shall find me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll
I am the master of my fate:
I am the captain of my SOUL.

Viaţă şi moarte

Din bezna fără de hotar
Că mă-mpresoară pe pământ,
Eu, căror zei or fi, dar har
Pentru-al meu cuget neînfrânt.

În cruntă gheara-mprejurării
Nici n-am icnnit, nici n-am ţipat.
Sub bâtele-ntâmplării, capul
Îmi sângeră, dar neplecat.

Prin ciudă, lacrimi,suferinţă,
Mijeşte Groaza umbrelor,
Ci anii ce mă amenină
Mă află tot netemător.

Cu fapte bune şi mai rele
Răbojul mi-e crestat mereu,
Dar sunt stăpânul sorţii mele:
Cârmaciul sufletului meu.

(traducere de D.D- habar n-am cine e D.D, mă rog.)