Poate că dumneavoastră nu ştiţi, dragi cetitori şi cetitoare, că a avea 17 ani nu-i numai o stare temporară de fapt, ci o adevărată problemă. Fie că aţi trecut demult de vârsta asta, ori nu aţi ajuns încă să împliniţi, cu siguranţă nu aveţi aceleaşi întrebări, gânduri şi nădufuri şaptesprezeciene ca mine. Să vă spun drept, dacă nu m-aş fi simţit dintotdeauna aşa, asta ar fi cam cea mai naşpa perioadă din viaţa mea. Dar picul de optimism mucegăit din mine îmi dictează să spun că e doar o fază, ori poate talentul de a face rime, nu ştiu prea bine, dar să nu deviem.
Întru lămurirea deplină a următoarei analize egocentriste, sunt necesare anumite pălăvrăgeli total pe lângă subiect. Asta pentru că aşa am văzut eu în cărţi că mai fac scriitorii: îţi tot aduc în dicuţie istorii, sau meditaţii filosofice menite a te face să pricepi acţiunea viitoare, şi uite-aşa se înşiră pe zeci de pagini, de te-ai şi mira dacă n-ar ieşi romane din tehnica asta ciufută. Dar să nu deviem.
Prima precizare e că mă consider o persoană diferită. Desigur, la fel cum şi dumneavoastră vă consideraţi o persoană diferită, fiindcă dumneavoastră sunteţi dumneavoastră şi asta vă face diferit de restul lumii, la fel cum şi Bahoi, de exemplu, e diferit de restul lumii, fiindcă doar el e Bahoi şi altul nu e; şi aşa devenim cu toţii diferiţi de restul lumii, ceea ce-paradoxal!- ne face similari. Dar să nu deviem.
Eu chiar sunt diferită, într-un sens destul de rău, aş spune. Sunt genul ăla de scorpie ordinară care le pune tuturor beţe în roate, care se pune de-a curmezişul drumului când e să treacă pe acolo un car cu aur, care face absolut numai şi tot ce îşi doreşte, când doreşte, indiferent câţi oameni suferă pentru asta. Şi n-o fac din mizantropie, nici din răutate (credeţi sau nu, e ultimul termen care m-ar caracteriza vreodată), nici din egoism, ci dintr-un principiu care mi-a fi venit mie, ori dintr-o carte, ori din senin, că omul nu poate fi fericit decât dacă priveşte lucrurile prin propria sa prismă şi acţionează în consecinţă. E un motiv destul de bun care m-a determinat să nu fac niciodată parte dintr-un grup, gaşcă, etc. şi care mă va opri, pe viitor, de la intrarea în vreo sectă, partid politic, ori mai ştiu eu ce. Nu ştiu dacă am avut întotdeauna ideea creaţă, cert e faptul că de mică am fost introvertită şi n-am reuşit să mă integrez în vreun grup, fiind prea ciudată. M-am lipit, în schimb, de trei sau patru persoane care nu au încercat să schimbe nimic la mine, deşi mai întotdeauna îşi dau cu părerea despre cum ar trebui să-mi fie mai bine.
Fără să fac pe răzgâiata, vă declar solemn că şi societatea e o mică-mare tâmpenie. Faptul că trăim toţi atât de legaţi între noi, “socializând”- un mod metaforic de a te căuta de purici cu oameni pe care, dacă stai să te gândeşti un pic, nici măcar nu îi placi- , duce la modelarea propriului sine după şablonul întregii omeniri. Familia, atât de ridicată în slăvi, e doar o altă modalitate eufemistică de îngrădire a libertăţii umane, pe care nu am de gând să “o adopt” când “voi creşte”. Felul cum maică-mea, fără să vadă că sunt cu mult mai morală şi mai echilibrată ca alţii de vârsta mea, nu dă doi lei pe ce ar putea să fie ori să nu fie în capul meu, în schimb mă toacă la cap de o săptămână să-mi şterg “oja neagră de satanistă”, îmi dovedeşte din plin spoiala de educaţie, de solidarite, de înţelegere şi armonie familială, a unor oameni cu acelaşi sânge, dar cu mentalităţi şi trăiri la ani lumină distanţă.
Şi cu aceste idei deplasate porneşte în viaţă un şaptesprezecian, care viaţă nu ştim dacă se va înfunda într-un spital de nebuni ori într-un nămete din Siberia, că aşa e viaţa, imprevizibilă, fir-ar mă-sa ei. În tot cazul, acum câţiva ani eram mult mai nebună ca acum. Mă şi apucasem să pun în practică, inconştient, “principiul” pe care nu îl cunoşteam,dar care părea să-mi fie implantat în propria fiinţă.
În şcoala generală am făcut cel mai aiurea lucru pe care îl putea face un copil: să “devină” rocker într-o clasă de manelişti înrăiţi. Nu a fost o reacţie împotriva manelelor, nicidecum; doar că mie îmi plăceau Ozzy şi Green Day şi ca atare îmi procurasem un tricou negru cu un melc verde pe el şi îmi desenasem şi o pentagramă pe_penar (scuzaţi cacofonia, e imposibil de spus altfel). Aceste lucruri poate că nu aveau legătură între ele, dar v-am zis că eu eram nebună şi colegii mei răi, de-a dreptul răi, aşa că n-a fost mult până la începerea bătăliei. Ei aveau nevoie de cineva singur în front, că de forţă mai multă le era frică, eu simţeam nevoia să mă afirm printr-un război şi eram ferm convinsă că eu reprezentam forţa binelui şi trebuia să înving. Conflictul a pornit de la pretextul muzical, dar de fapt în joc nu era decât mârlănia unora şi încăpăţânarea alteia. Cornul meu împungător era, desigur, inutil şi deseori penibil, dar atât de hotărât, că mi-l puteam purta până pe muntele lui Sisif, să-i zvârl cu el bolovanul şi să-l scap de povară. Şi aşa au trecut vreo patru ani de gimnaziu, de “satanisto”, de ghionturi şi hârtii aruncate în mine şi am ajuns la liceu.
La liceu mi-a fost bine. Pe de-o parte, datorită colegilor mei, oameni destul de destupaţi la minte încât să nu se lege de mine degeaba. Pe de altă parte, datorită programului autoimpus: nu le spui oamenilor că asculţi rock(aici chiar ajunsesem să ascult rock mai serios, fără pentagrame, tricouri cu melci şi i love you billie joe), nu le povesteşti despre tine, nu te bagi prea mult în seamă. Am pus ceea ce numeam “eu” undeva, deoparte, şi nu l-am scos la aersit decât în timpul liber, să îl privesc cu pasivitate şi să oftez. Mi-e bine şi nu mi-e. Am încetat să le mai spun oamenilor ce cred despre ei- cică asta ar fi o fază a maturizării, devii al naibii de ipocrit. Şi ghici ce? Acum s-ar putea ca oamenii să mă placă într-un fel; cel puţin să mă considere ok. Mai mult decât atât, am dat şi de nişte rockeri pe la mine prin liceu. Comunitatea şi prezenţa lor era plăcută- aveau însă un singur defect: conformismul. Dădusem aici peste lucrul de care mă temusem- un trend impus: ascultăm aia şi aia, ne îmbrăcăm cu aia, cealaltă nu e bună, e kitsch, ş.a.m.d. O părere diferită îţi aducea un singur termen considerat jignitor: faker. Aşa că m-am lăsat şi de rockeria impusă şi am devenit “independent music listener”.
Mi-au trecut toate acestea prin cap când mi s-a pus o întrebare incomodă de genul “Da’ de ce…?” şi mi-am pus în funcţiune toate motoraşele minţii pentru a răspunde pe cât de neadevărat, pe atât de dulce, în loc să zic pe şleau, prompt şi simplu adevărul: “Nu vreau.” Ştiam că un astfel de răspuns ar aduce o privire perplexă, un zâmbet neîncrezător şi arogant şi întrebări suplimentare: “Cum adică nu vrei? Ce e aia să nu vrei? E anormal să nu vrei când toţi vor.” Şi atunci, în momentul ăla, când spuneam vrute şi nevrute în loc de “nu vreau”, mi s-a făcut milă de mine. Eu nu mai existam, îmi pierdusem identitatea tocmai de dragul identităţii.
După răspunsul meu, ca întotdeauna satisfăcător, tocmai prin neadevărul său, a urmat minutul ăla de tăcere în care mi-am dat seama de grozăvie: nu eram numai eu în joc, ci fiecare om din amărâta asta de omenire, care nu poate fi el însuşi pentru că vrea să fie el însuşi.Inconştient, fiecare fufă care merge la mall şi dă 500 de roni pe o pereche de şosete vrea să fie unică, fără să-şi dea seama că pe planetă mai sunt vreo câteva milioane ca ea, care vor să fie unice. Fericirea constă în faptul că nu conştientizăm pierderea sinelui prin această unicitate temporară. Fericirea mea, nenorocita mea de fericire, e faptul că eu mă consider unică fiindcă nu mă integrez în vreun grup social de bună-voie.
Şi fericirea acestiu post kilometric e, desigur, şaptesprezecismul care l-a scris şi care nu va mai reveni vreodată asupra subiectului.
Despre Serghei Esenin majoritatea dintre domniile voastre ştiu multe. Cel puţin aşa sper, că nu mă citesc nescaiva inculţi. A fost un poet rus foarte popular, a trăit numai treizeci de ani, între 1895 şi 1925. Interesant mi se pare că s-a născut de ziua mamei mele şi a murit de ziua mea. bineînţeles, nu a făcut-o intenţionat, mama şi cu mine născându-ne la mult timp după Esenin. A trăit o viaţă tulburătoare, nu atât datorită conjuncturii politice, cât din cauza propriei sale firi. după ce a fost căsătorit de cinci ori, cu femei destul de cunoscute ale epocii, a devenit alcoolic şi a sfârşit prin a se sinucide la vârsta de 30 de ani, tăindu-şi venele de la mână şi scriind cu propriul sânge un poem de adio. Poezia pe care am ales-o încă de săptămâna trecută, dar pe care nu am avut timp să o postez, creează una dintre imaginile macabre pe gustul meu, care, în toată morbiditatea lor, nu depăşesc un anumit punct al bunului simţ horror. Pun şi poză cu el, pentru că- de ce să nu recunoaştem- arăta foarte bine.
...şi acum corul.