Uneori e chiar plăcut să mergi cu autobuzul. Mai ales cu cele noi, adică de la second hand din Germania, aduse în programul “O Târgovişte modernă”, sau “O Târgovişte de la second hand din Germania”. Sunt portocalii (culoarea partidului de la guvernare), mai joase, silenţioase, călduroase, curate şi cu tot felul de anunţuri în germană, pe care nu le înţeleg decât parţial. De exemplu, am înţeles partea cu “Ausstieg” şi “Einstieg”, dar nu am înţeles de ce eşti obligat să urci pe la Ausstieg, să iei bilete, iar apoi să cobori pe la Einstieg. Eh, aşa sunt noi, românii, mai pe invers, cum s-ar zice.
Apoi, mai e o chestie pe care am reuşit să o pricep în totalitate: Bitte wärend der Fahre, nicht mit dem Fahrer sprechen. (Vă rugăm să nu vorbiţi cu şoferul în timpul călătoriei.) Iarăşi ne întâlnim cu un concept 100% neromânesc. Fiindcă la noi, cel puţin, nimeni nu face conversaţie cu şoferul, deşi aceasta e tot timpul curios să afle cum ţi-a mers la şcoală, ce mai face mami, iar de-i fi străin, fii sigur că nu vei scăpa de întrebarea: “Ce naiba te-a pus să vii în satul ăsta, dacă nu locuieşti aici?!” Şi aşa mai departe. Ar mai fi ceva anunţuri pe acolo, dar n-am reuşit să le traduc în totalitate. Oricum, treburi despre alcool, etc etc.
Am descoperit că autobuzul poate fi o adevărată oază de relaxare, mai ales dacă e din ăsta portocaliu şi mai ales dacă în el se află cine trebuie. Mi- a fost dat să vin până acasă cu nişte oameni de vârsta mea civilizaţi şi cu simţul umorului. Vreo câteva persoane, toate la liceu, toate obosite, dar bine-dispuse. Asta e recuzita busului: doi băieţi tăcuţi în spate de tot, eu cu o fată de seama mea pe la mijloc, vis-a-vis de noi alte două mimoze, pe diagonală o tipă pusă pe şotii şi în acelaşi timp, întinsă pe toată bancheta, în faţa mea un nene tare bătrân, de clasa a XII-a încă!, taxatoarea, şoferul.
Prichindeua de pe diagonală,de cum urcase în fugă cu două-trei staţii după noi, aruncase ghiozdanul cât colo şi îşi întinse picioarele pe banchetă. Imediat după ea, apăruse nenea din faţă aka vecinul meu, un tip destul de timid şi de tăcut de felul lui, dar în care părea că avusese loc o explozie de energie subită. Veni şi el, trânti ghiozdanul, se aşeză în faţa mea, imitând-o pe fată.
Colega mea de bancă, nouă prin preajmă, i se adresează nedumerită, după ce mă vede că îl salut:
-Scuze, dar nu te-am mai văzut în bus până acum.
-Da, am darul invizibilităţii, rânjeşte vecinul.
-Probabil… eşti la şcoală? insistă ea.
-Nu, zice ăsta râzând, doar că îmi place să fac zilnic naveta cu un ghiozdan în spate.
Aroganţa îi e curmată brusc de glasul prichindelului:
-Buey, ia mai lasă-ne cu fiţele astea. Măcar puneţi şi voi nişte muzică, altfel om adormi aici!
-Pun io? mă ofer, mai în glumă, mai în serios.
-Nuuu, nu tu, că eşti roacheriţă! sar ăia doi din spate.
Tipele de pe bancheta de vis-a-vis chicotesc. Probabil au ceva cu rockerii.
-Eşti roacheriţă? sare şi tipa de lângă mine.
-Păi, mna, fac eu oarecum jenată că oamenii privesc asta ca pe o infracţiune.
-Hai, lasă, pune neşte rock, zice vecinu’ râzând.
-Mă, taci din gură, că nu pun.
-Eşti student? încearcă a mea colegă să reînoade convorbirea cu vecinul.
-Nu. N-am mapă, replică el prompt şi toată lumea izbucneşte în râs.
-Măă, deci când oi fi io student… stai să vezi: când oi fi student, o să-mi iau un ditamai ghiozdan ca… al ei (arată spre fata lungită) …
-Mă, nu te lua de ghiozdanul meu!
-Lasă, dragă, dădeam exemplu de ghiozdan frumos, spune el, uitându-se chiorâş la ditamai rucsacul. Deci io, când oi fi stundent…
-Păi nu eşti? Sunt confuză, declară colegă-mea de banchetă.
Iar ne râdem. Pe mine mă apucă o criză.
-Dacă tot râzi, măcar zi un banc!
-OK, care e diferenţa dintre o râmă şi un porc?
-Porcul râmă, dar râma nu porc. He he, p-ăsta îl ştie toată lumea.
Sunt profund dezamăgită de talentul meu … umoristic.
-Se însoară frate-miu, ştiaţi? vorbeşte din senin una din fetele de vis-a-vis.
Veselie generală.
-Asta era tot banc?
-Şi cu cine se însoară?
-Cu cea mai sexy fată din lume, nah!
-De ce mă gândeam eu că o să sune aşa descrierea ei…
-E cea mai tare cumnată!
-Best cumnată ever!
Iar ne râdem.
Şi tot aşa. E distractiv să mergi cu autobuzul, să simţi cum tot e al tău şi al unor oameni ca tine, să te bucuri că nu e nimeni prin preajmă să îţi facă observaţie că faci gălăgie ori că stai ceacâr, să te bucuri de faptul că ai terminat orele şi că şoferul, tot vecin cu tine (aici, la ţară, toţi sătenii sunt vecini între ei) te întreabă de sănătate şi de părinţi, în timp ce cobori râzând pe la “Einstieg”.
...şi acum corul.