Mare treabă şi cu pomana asta! Multă vreme am considerat obiceiul ortodox muncă şi timp pierdut…de pomană,până anul ăsta,când,la moşii de vară,am descoperit amuzată că pentru unii,în special pentru bătrâni, pomana are o mare înseamnătate,şi nu numai pentru că alungă plictiseala,constituind un mijloc de divertisment.
În primul rând,să povestesc despre bunica mea.E o femeie tare ciudată în felul ei şi de multe ori ciudăţenia chiar nu se manifestă într-un mod drăguţ.Arţăgoasă de obicei,extraordinar de arţăgoasă când pregăteşte ceva atât de important precum împărţeala(aşa se mai spune pe la noi la pomană),e o veşnică sursă generatoare de enervare generală.De aceea,prefer să nu o bag prea mult în seamă la d-alde de-astea.Numai că ea insistă să o ajut mereu,deci n-am ce face.
Stau tolănită a lene pe scaunul din bucătărie şi privesc amuzată la 12 farfurii,fiecare de altă mărime.Unele sunt mici,altele adânci;am zărit chiar şi vreo două-trei castroane.Cică mărimea împărţelii se pune direct proporţional cu greutatea mortului pentru care se numeşte,sau ceva de genu’.Eu cred că toţi morţii ajung,în final,la aceiaşi greutate,dar fiindcă buni-mea are altă părere,şi farfuriile vor avea dimensiuni diferite.
Să revenim totuşi la pomană.În farfurii e pus orez cu lapte.Cică să mănânce mortul.N-am înţeles cum de ajunge orezul la mort,până când n-am învăţat digestia la biologie.Dacă ştii digestia,e destul de simplu să îţi dai seama cum ajunge orezul respectiv în pământ.
Peste orezul acoperit cu folie de plastic zac :un mănunchi de cireşe,o felie de caşcaval,un covrig,etc etc,toate astea având o lumânare în moţ.Lumină pentru mort.Se aprinde lumânarea,se zice “Să-i fie lu’ cutare!”,se stinge lumânarea,se lasă la loc în moţ şi gata.
Rămăsesem la momentul când stăteam tolănită şi mă uitam la mamaie cum numea morţii cu voce tare,dând apoi indicaţii referitoare la cine tre să ajungă împărţeala pe lumea asta:
“Să-i fie lu’ nea Marin!(adică o rudă de-a mea moartă din 1920,al cărui grad de rudenie e atât de complicat,că n-am putut niciodată să-l înţeleg prea bine)…Aşa,Miruna, şi farfuria asta o duci la Bălţoi-da’ vezi să îi zici nea Gheorghiţă!”
Ca de obicei,eu am traseele cele mai lungi,lucru pe care nu ezit să i-l amintesc…
-Miru-NA!Uiţi că sunt bătrână şi bolnavă şi am şi gastrocronoartrităliberantă şi…şi(încă vreo cincizeci de nume de boli complicate pe care nu le pot reţine niciodată).
-Bine,bine…măă,duuc…
Şi mă duc la nea Gheorghiţă,zic să-i fie lu’ nea Marin,nea Gheorghiţă îmi dă o farfurie conţinând aceleşi lucruri ca şi cea de la mine,zice să-i fie unei rude de-a lui,eu zic să-i fie şi bogdaproste şi ăsta e tot filmul.
Ce să o mai lungim,pomana pare de-a dreptul plictisitoare,cel puţin în sâmbăta morţilor.Unul dintre lucrurile cu adevărat bune e coliva.Dar fără lămâie şi bomboane tari!
Ceea ce m-a surprins de moşi a fost adevărata apropiere a bunică-mii de morţi.Duminică de dimineaţă s-a aranjat bine,şi-a pus una din zecile de pălării pe care i le cumpăr de fiecare dată când plec într-o excursie,s-a dat cu parfum cu miros de lavandă şi a decretat:
-Să ai grijă de casă,că mă duc până la mama!
-Aşa?îmi stătea pe buze să-i zic.Nu ar fi trebuit să fi la orizontală,eventual cu picioarele ‘nainte? Dar îmi alung îngrozitoarea glumă proastă şi o întreb:
-De ce?
-Să-i dau vin!răspunde prompt.
Mi s-a părut de-a dreptul bizară credinţa exprimată prin firescul cu care vorbea de mama ei,ca o femeie vie,locuind câteva case mai încolo şi nu despre mama moartă de 30 de ani.Uneori îmi dă impresia că morţii chiar trăiesc,tocmai pentru că viii au grijă să îi pomenească,să le dea să mănânce şi să bea.
Cu ceva timp în urmă,la noi la biserică a fost un oarecare conflict în legătură cu pomelnicul.Vechi de aproape două secole,deci plin de nume, durata pomenirii,să zic aşa,era extrem de mare,deci popa a propus să mai scoată ceva morţi de acolo,măcar stră stră stră stră stră moşii.A întâmpinat însă o mare împotrivire din partea unui sobor de babe (de ce am presimţirea că şi buni-mea era pe acolo?!),care o ţineau una şi bună:Dacă morţii noştri rămân nepomeniţi,cu ce mai rămân?Inutile explicaţiile părintelui cum că morţii trăiesc în ceruri;babele o ţineau una şi bună:dacă nu îi pomenim,vor muri!Aşa că pomelnicul a rămas neschimbat.
Uneori,au dreptate,alteori,nu.Poate că morţii nu mai mănâncă,dar simplul fapt că gătim oale de orez cu lapte gândindu-ne la ei îi ţine în viaţă,nu credeţi?
