Aşa încep toate povestirile credibile,nu?Cu “mine”,”eu”,celebrul “autor”.Probabil că dacă aş povesti despre Gigel sau despre Maria ar suna prea fantasmagoric şi oamenii nici nu ar mai acorda atenţie lucrării,pe motiv că e “trucată”. Dar dacă eu,persoana mea,sinele meu,spun despre mine orice altă fantasmagorie,voi fi nu numai citită cu interes,dar şi crezută.Pe cuvânt.
Mulţi observă asta.După ce scriu un articol/eseu/altă minune scrisă, la persoana întâi singular,care poate conţine şi întâmplări neobişnuite,sunt întrebaţi de cititori:”Pe bune,ai trăit tu asta?”-”Da,tocmai ieri,când ne-am întâlnit pe stradă în Titu,eu eram pe care să mă înec în lacul Sfânta Ana şi pentru că tot mi s-a părut senzaţional,m-am gândit să scriu pe blog/site/la status.”
Asta provine de confundarea naratorului cu autorul,sau din superficialitatea marilor cititori de romane autobiografice.Oricare ar fi motivul,văd că lucrul ăsta prinde de minune.
Poate că “eul” a fost motivul principal pentru care a apărut blogul.Unii simţeau nevoia să scrie despre ei înşişi,iar alţii să vadă cum şi ce se scrie într-un jurnal.cu ceva timp în urmă,când o cunoştinţă a aflat că am blog,chiar asta mi-a spus:”Dă-mi şi mie linkul,să văd cum se scrie un jurnal!”
Acum,orice om realist ar fi de acord că una e să scrii un jurnal numai pentru tine,alta e să scrii un blog “citibil” de tot felul de oameni,de cunoştinţe şi de către rude(uneori,astea sunt singurele care intră pe blogul tău), şi nu se poate să nu ţii cont de părerile şi de firile lor când publici un articol,ori să nu iei în calcul faptul că alţi oameni gândesc altfel decât tine şi te pot critica în baza a ceea ce istoriseşti.Deşi,dacă stăm să ne gândim,se poate spune că din moment ce ai ales să îţi faci un sit,care prin definiţie se cheamă “jurnal”,înseamnă că ,în cea mai mare partea a timpului,nu te doare decât de tine.Poate numai anonimii ar fi mai puţin constrânşi de părerea celorlalţi,dar,în acelaşi timp şi-ar pierde şi personalitatea.De credibilitate,ce să mai vorbim-toţi îţi cer vehement să îţi asumi responsabilitatea pentru spusele tale şi totodată să le oferi siguranţa că tu eşti concret,existi,iar ceea ce povesteşti e real.Iată că ne întoarcem din nou la “eu”.
Personal,găsesc în a vorbi tot timpul despre propria persoană o formă de egoism puternic.Iar ideea că pe un blog ar trebui să scrii tot timpul numai despre tine e cel puţin ciudată.Într-adevăr,există ceea ce oamenii numesc “overheard”,adică întâmplări întâmplătoare altora,dar povestioarele în cauză au alte personaje decât naratorul tocmai pentru că deseori sunt puse într-o lumină penibilă sau oarecum hazlie(în sensul rău).
E clar până aici că fiecare simte nevoia egoistă de a vorbi despre sine şi că fiecare simte nevoia de a asculta sau citi poveştile unor “euri”,doar pentru a avea singuranţa că totul s-a întâmplat aievea.Important e ca totul să se învârtă în jurul unui “sine” concret.În posturile de pe blog se va folosi întotdeauna persoana întâi singular. Articolele însă vor fi scrie de alţii,de fifi,de filologus,de miru be,de cămilă sau de păianjen.Aşa că toată lumea va fi mulţumită,deşi întâmplările nu vor fi nici reale în totalitate,nici personale.
