Între lecţia la sociologie, tema la universală şi un post plagiat de la Cedik la care scriu de vreo două săptămâni, “am descoperit” şi poezia săptămânii. Blestemată fie şcoala că nu m-a lăsat să îl găsesc pe Dylan mai demult şi încă o dată o blestem fiindcă acum nu-mi permite să îl citesc, ascult, văd, aşa cum trebuie. Şi-în sfârşit!- DA! blestemată fiew şcoală că din cauza ei nu am timp să postez informaţii bine închegate despre poetul de faţă, care are dealtfel o istorie foarte interesantă.
De data asta poezia nu va fi nici tradusă, nici scrisă, ci recitată de însuşi Dylan Thomas, pentru autenticitatea cerută oarecum de Cedik:
Later Edit: Despre Dylan se spun multe şi mărunte. Se pare că a avut o viaţă tumultoasă, a fost geniul tipic (dacă există aşa ceva) care a trăit la extreme.Se spune că de mic a fost bolnăvicios, a avut astm bronşic şi că a refuzat întotdeauna să meargă la şcoală, preferând să citească de unul singur. Părăseşte şcoala la 16 ani pentru a deveni editor, mai apoi lucrând la diverse reviste, sau scriind pentru a-şi întreţine familia. La un moment dat a scris şi scenarii de filme, în special în timpul celui de-al doilea război mondial, când nu a fost trimis pe front, din cauza stării de sănătate precare. A fost recunoscut ca un mare poet încă din timpul vieţii şi a avut mare succes la public, datorat mai ales vocii sale captivante. Din păcate, a avut probleme mari cu alcoolul, ceea ce i-a şi adus moartea, la numai 39 de ani. După cum bine observaţi, era un bărbat numit pe englezeşte “handsome”. La mine e deja în top 10. 
