M-am făcut mare. Ce mă fac?

A venit, în final, momentul în care trebuia să mă lamentez și eu, așa cum au făcut-o generații întregi înaintea mea. Trag de cele câteva luni rămase până la frumoasa confuza vârstă de 18 ani, când voi deveni un hibrid monstruos de adolescență și maturitate. Da, ”hibrid” e cuvântul potrivit pentru a descrie starea în care ți-e permis să bei și să fumezi, dar pe banii părinților, când îți poți găsi serviciu stabil, dar nu ai cum din cauza calificărilor sau a necalificărilor, când se presupune că ești pe picioarele tale, dar atunci ai nevoie de mama și de tata cel mai mult, care te dau la școala de șoferi, la pregătiri și fac totul în locul tău, fiindcă tu ai de învățat pentru bac. Paradoxală și nefastă vârstă la care privesc cu o anume teamă și fără să vreau sunt lipsită de entuziasmul celor de vârsta mea în fața majoratului (poate fiindcă eu nici nu o să am unul). Dar, colac peste pupăză(apropo, n-am înțeles niciodată expresia asta, atât de relevantă în context), momentul maturizării oficiale coincide cu cel al terminării liceului și înscrierea la facultate. Care facultate, spun bătrânii, îți va decide viitorul și viitoarea. meserie. Lucru și mai confuz decât a 18-a iarnă (la mine nu se poate vorbi de primăveri, când m-am născut pe gerul bobotezei, în mijlocul lui decembrie).

Considerați-mă o ciudată, dar eu până la 10 ani nu am visat la o meserie anume. Știu că prietena copilăriei mele ținea morțiș să se facă polițistă și astronaut. Alții voiau să devină medici (lucru foarte costisitor pentru părinții care trebuiau să cumpere truse medicale pentru păpuși), alții salvamari. În fine, am observat că toți copiii vor să aibă o meserie cu un rol principal în societate, de preferat să ajute oameni. Ei bine, eu eram prea ocupată să vorbesc cu fluturi, să fac colecție de melci și să sparg pietre ca să mă mai gândesc la ce va fi. (Pietrele au reprezentat o fascinație pentru mine, mai ales interiorul lor foarte colorat și strălucitor.) Și fiindcă eram foarte distantă și urlam cât mă ținea gura dacă îndrăznea cineva străin să mă bage în seamă, nici nu am fost întrebată despre viitoarea mea meserie, să mă gândesc la ea.

La 10 ani am vrut să mă fac soprană. Ai mei m-au dat la liceul de muzică, unde am constatat că, oricât m-aș chinui, corzile mele vocale nu or să producă în veci vreun sunet cu adevărat valoros, așa că am rămas la solfegii din manualul de liceu și la metoda de chitară clasică. Tot în gimnaziu mi-am dorit foarte tare să devin cercetător biolog și febra biologiei m-a ținut până în clasa a zecea, cât, după un an de muncă de una singură am realizat că la o clasă de uman stădaniile biologice nu mai prind. Într-a zecea, odată cu pasiunea pentru latină, a început să mi se înfiripe ideea catedrei. Mă visam o profesoară de liceu foarte aspră care să bage copiilor latina în cap, păstrând astfel moștenirea strămoșească a limbii. Imaginea câtorva profesori și profesoare pe care îi admir sincer și care mi-au devenit modele m-au inspirat și mai mult în avântul meu pedagogic.

Asta până în ziua când o profesoară oarecare s-a mirat de ambiția mea cu o terifiantă brutalitate:
-Miruna, tu, un copil așa deștept și vrei să ajungi… profesoară?
Atunci am realizat grozăvia: existau oameni care mă considerau deșteaptă.
Atunci am realizat grozăvia: existau oameni care nu considerau profesorii deștepți.
Atunci am realizat grozăvia: existau profesori care nu considerau profesorii deștepți.
Și aveau perfectă dreptate, în ceea ce privește cadrele didactice scoase pe bandă rulantă de câțiva ani încoace. Am realizat cu stupoare nu numai că nu am ce să caut în învățământ, cot la cot cu respectivii care scriu ”ceeace” și ”alcolizm”, ci și că marele noroc al vieții mele a fost ultima generație de profi struniți pe bune, în legea comunistă, atât de contestată acum, dar care a dat atâția oameni bine pregătiți, cu atitudine, spirit de pătrundere și bun simț față de omul din fața lor, oricum ar fi el.

Revenind la problema mea, de cum mi-am scos din minte ideea profesoratului, mi-am propus să devin lingvist. Ai mei s-au opus ideii vagi, care nu sună a nimic profitabil. Pe bună dreptate, nu crești un copil să-l vezi murind de foame, ori mai rău, să îl întreții la 35 de ani, că el are de salvat un dialect congolez sau de aprofundat filologia norvegiană. Și atunci, eu ce mă fac când mă fac mare?

Dacă ar fi să destăinui un secret care nu e tocmai secret, v-aș spune că mi-ar sta bine în postura de istoric al religiilor. Din punct de vedere financiar, e cam același lucru cu cercetarea lingvistică, dar religia e mult mai pasionantă. De fapt, nu îmi doresc decât să mă transpun în timp și să aflu lucruri de care nu oricine e conștient. Nu din snobism, ci din curiozitate. Dar-iarăși!- nici nu aș suporta privirea alor mei când le-aș spune: ”Știți, eu vreau să studiez religia, adică felul în care oamenii gesticulau acum 3000 de ani, să vorbească cu un oarecare zeu păgân!” Slăbiciune ori respect față de părinți, spuneți-i cum vreți, însă am totodată dorința de a-i face fericiți și mândri și lipsiți de grija mea financiară. Cum intenționează majoritatea noastră, zic eu.

Desigur, părinții, lipsa de maturitate față în față cu majoratul, frica în fața unei decizii majore pe care trebuie să o iau sunt lucruri care încurcă și mai mult alegerea ”unui viitor”. Mă trezesc dimineața și îmi privesc în oglindă figura de câine abătut. Fac 18 ani, mă așteaptă a 12-a, dau bacul, plec la facultate. Sper pe zi ce trece să descresc, să ajung din nou în clasa a treia și să sparg pietre. Nu se va întâmpla niciodată, din păcate. Ce mă fac?