Am un vis, ce fac cu el?- via Georgiana

M-a pus pe gânduri postul Georgianei, un blogger cu sit calitativ și mult entuziasm în fața carierei de jurnalism, dar care ”s-a mai desumflat”  între timp, așa cum veți afla citind postarea. E oarecum necesar să aruncați măcar o privire la ea, dacă doriți să înțelegeți de ce baliverne spun aici, fiindcă mi se pare că sunt copia cu un an mai mică a Georgianei: am același entuziasm și aceleași temeri pe care le avea și ea până să plece la facultate; de aceea mi-e frică și de aceeași dezamăgire despre care vorbea în postul cu nume plagiat.

Se împlinește aproape un an de când mă lamentam că nu știu ce să mă fac cu maturitatea, care îmi impune mult prea devreme să îmi găsesc o cale, definită prin înscrierea la universitate. Canalizată de părinți, presată de timp și de școală și înspăimântată de magnitudinea unei asemenea decizii, aplicarea mea la facultate se poate defini ca o explozie a propriului meu eu în mine. Concret: memoria bună, puterea de muncă și plăcerea de a învăța i-au făcut pe ai mei să mă vadă doctor sau avocat, sau cel puțin o facultate din care să ies ”om”. Acolo, după cum spune mitologia, înveți pe brânci 4-6 ani și apoi huzurești o viață. Am cochetat cu ideea de a da la drept tot împinsă de părinți,  numai că firea curioasă și veșnic pusă de cracă m-a îndemnat să citesc niște introduceri în domeniile dreptului și în problemele de logică pe care disciplina le pune. Spre norocul meu, am dat în lucrările ”din afară” ale unor profesori de drept de o anumită mentalitate, care consideră subiectul lor de studiu nu numai toceală de legi, ci mai degrabă un anumit mod de a privi lucrurile înnăscut,  pe care eu nu îl am. Lucrând ”dilemele” unor cazuri legislative, care necesitau într-adevăr multă concentrare și o minte foarte lucidă, mi-am dat seama că nu m-aș putea ridica niciodată la așteptările acelor profesori; și atunci, la ce folos să  faci o facultate care să te condamne la mediocritate?

Știam că explicațiile astea nu vor fi de ajuns pentru niște părinți care își idealizează copilul, de aceea mi-a fost foarte greu să îi spun mamei că, după aproape o lună de citit asiduu toate prostiile despre cum se împart ramurile de studiu ale dreptului și după rezolvarea catastrofală de probleme după logica mea de baltă, ar trebui să fiu chiar proastă să urmez o astfel de facultate.

Concomitent cu ideea de abandonare a ”pasiunii nou-descoperite” se înfiripa întrebarea: ”Dacă nu dreptul- ce altceva?”. Răspunsul venea vag: ”Ceva mai interesant de atât; cel mai interesant lucru din univers.” Iar cel mai interesant lucru din univers, cuprins în postul din august, s-a dovedit a fi ebraica. ”Ebraica” va însemna pentru mine un studiu aprofundat al istoriei religiilor, cercetare lingvistică, fonologie, puntea dintre orient și occident, multe multe traduceri și începutul unei noi vieți. Paginile colorate de pe internet, unde învăț să scriu în ebraică pe caietele de tip 1, ca la clasa întâi, mă fac să mă simt copil din nou, să retrăiesc o inaugurare într-o nouă lume; sunetele guturale (puțini știu că germana le-a furat tocmai din ebraică, la fel cum a făcut și cu o treime din vocabularul secolelor V-IV î.Hr.), precum și alte reguli de pronunțare din care derivă gramatica, mă vor ajuta să înțeleg mai bine cum stă treaba cu antropologia lingvistică și cu modul în care oamenii acționau, incoștient, dintr-un reflex al firii deosebit, care a reunit indivizii sub umbrela numită ”popor”. Istoria religiilor- lesne de înțeles- se va reduce pentru mine la Vechiul Testament deocamdată, iar cercetarea lingvistică se va materializa în studiul comparativ al diferitelor limbi pe care le voi aprofuda.

După câte se vede, am expus mai sus proiecte de studiu pentru următorii 80 de ani, făcut și păstrat cu sfințenie încă din toamnă  (ce să facem, fiecare dintre noi trebuie să își planifice timpul după speranța de viață pe care și-o apreciază singur, având în vedere imprevizibilitatea hazardului și plictisul secolului în care trăim). Dar dincolo de entuziasmul meu exagerat și dorința de a munci fără pauză pentru a ajunge la nivelul uor asemenea cercetări, se ascundea în mine frica de a le mărturisi părinților că  vreau să mă fac lingvist.A fost o mare ușurare când, explicându-le frumos că eu, dacă nu m-aș fi ocupat cu limbile străine în ultimii patru ani aș fi fost ”una dintre cei mulți„ și nu ”fata cu cele mai multe premii din liceu”, că, după cum au văzut, se pot face bani și din carte, ei au înțeles că e pasiunea mea și că până la urmă ”ne descurcăm noi, numai noroc să avem”. Dealtfel, la momentul actual, ei sunt singurii oameni care mă susțin moral. Restul, preocupați mai mult de ce ieși decât de cum ieși dintr-o facultate, se comportă cum am mai spus.

Decizia mea explozivă, bazată și pe o atitudine rebelă, de ”mi s-a luat, vreau să fac ce vreau, trebuie să fiu eu însămi ca să nu condamn pe nimeni mai apoi pentru viața mea”, începe să se cam dilueze în rațiune, la fel ca la Georgiana. E drept, încă nu am început facultatea, dar frica de o dezamăgire e cumplită, mi ales când am trăit experiența unei astfel de decepții. La fel ca acum eram în clasa a IX-a, sătulă de generală, intrată cu medie mare la cel mai bun liceu, gata să îmbrățișez orice idee sau regulă impusă de el, fiindcă era prestigios și ”știa mai bine”. Am fost mândră de uniforma de cârpă pe care dădusem un sac de bani, de conformism și de regulile impuse de mântuială. Profesorii erau cu totul noi și mult mai interesanți; cartea- ușoară și frumoasă. Iar idilismul ăsta din capul meu m-a condus la încredere în mine și multă muncă de afirmare, refuzând să cred cu încăpățânare în superficialitatea specifică acelei școli, cu care nu m-a pocnit peste bot ca o copită de cal decât acum câteva luni, când, frântă de alergat prin țară pe la concursuri, de făcut cercetări, documenări, de înscris la facultăți și dat interviuri, de participat la tot felul de proiecte și olimpiade, am resimțit o extenuare groaznică, pe care nu a înțeles-o nimeni. Cum au reacționat anumiți profesori când le-am spus franc că nu mai rezist ca om să lucrez non-stop? ”Dezertoare”, ”lașă”, plus alte titluri de glorie. Și nu că aș fi vrut statuie pe terenul de sport, după care să se alerge copiii de-a V-a cu lapte și corn, ci doar puțină umanitate.  Și nu mi-a părut rău de naivitatea de a crede în acei profesori, cât de faptul că școala tot nu își făcuse plinul de premii și profesorii de salarii de merit, dar pur și simplu nu mai puteam lucra, în condițiile în care mi-am petrecut ultima lună de școală pe pastile, să mă țin cât de cât pe picioare.

Impresia de ”animal hămălit” pe care am căpătat-o la final de liceu se opune atât de mult cu entuziasmul din clasa a XI-a, încât mă întreb dacă nu cumva nerăbdarea actuală de a conversa din nou cu profesoara de ebraică se va transforma într-o scârbă infernală în 2015.  Mi-e frică de lipsa de feedback, de care și eu am avut nevoie și care nu a venit decât sporadic și superficial. mi-e frică să nu fie ai mei nefericiți, după ce au cheltuit și vor cheltuit atâta cu mine. Mi-e frică să nu fiu tratată ca pe o vită și nu ca pe o ființă umană, ca în liceu. Mi-e frică de ipocrizie și de profitori. Apoi, mi-e lehamite de toți cei care strâmbă din nas, că mi-am ales meserie de ”muritoare de foame”.Întrebarea mea e: frica asta o să se transforme într-o dezamăgire ca a Georgianei? O dezamăgire care să cuprindă ebraica, universitatea din Manchester, lipsa banilor, evaluarea nu neapărat incorectă, dar pur și simplu absurdă? Dar asta rămâne să mai discut cu Georgiana peste vreo 10 ani, când ne vom întâlni la un suc în Palma de Mallorca: ea- redactor la Economist, eu- cercetătoare a unei importante Genizah.