Expectanțele în fața unui volum elogiat într-un mod poate chiar excesiv de Eugen Negrici nu sunt deloc mici. Desigur, nu orice roman comentat în cadrul unei emisiuni televizate, fie ea și culturală, nu trebuie luat drept capodoperă ”pe necitite”, de la bun început, dar așteptarea cu sufletul la gură a autobuzului care te va lăsa în fața librăriei unde se află cartea, descoperirea ei dintr-o ochire printr-un raft cu alte sute de volume mai puțin speciale, care în momentul respectiv ar fi reduse de entuziasmul pentru ea la simple hârtii, împachetarea ei de către librar în ambalaj foșnitor, care să îți amintească mereu de prezența ei în drumul spre casă- pe scurt, starea fremătătoare dinaintea unei lecturi bune- nu ar trebui să se oprească la copertă. În ”Demonii vântului”, roman apărut la editura Polirom în anul 2010 și foarte bine argumentat chiar de scriitoarea lui, se spune că punctul de interes l-ar constitui incursiunea într-un Dubai de o orientalitate fascinantă, în al cărui centru existențial se regăsește forța ancestrală a diamantului descoperită de bijutierul protagonist în decursul unei ”inițieri eșuate” (Daniela Zeca). Din punctul meu de vedere, experiența romanului se închide într-o căutare scriitoricească îndârjită, care țintește permanent spre o gaură neagră nestatornică, devoratoare de sensuri secunde.
Romanul se înfățișează mai degrabă ca o schiță a lui însuși, lipsit de fraze ample sau elemente descriptive minuțioase. Dubaiul- așa cum speram să îl descopăr în latura sa fermecată- este mult prea steril și livresc, lipsit de atmosferă ca o planetă nelocuită. Nici personajele nu ar putea fi asociate cu ființe umane; mai degrabă cu niște caractere stereotipice, private de o viață proprie. Sumar conturate, ele dau impresia superficialității intelectuale și spirituale. Astfel, despre protagonistul Saiyed se poate ști totul din primele zece pagini: arată ca Aladin, are firea lui Scrooge și se comportă ca oricine altcineva, în ciuda faptului că este descris în mod direct ca ”un bijutier rafinat”. Atât de nespecific literaturii contemporane , când fie și în lumea tradițională balcanică sau orientală se încearcă găsirea unor forme literare noi, care să surprindă, să deschidă operei un orizont cât mai larg, ”Demonii vântului” are ca obiect, de la un capăt la altul, personaje plate, exclusiv animate de dorința arzătoare de a se îmbogăți și mai tare la venirea lor în Dubai. Dacă, de exemplu, romanul ”Zăpada” al lui Orhan Pamuk stimulează o năpraznică goană după orientalism, după istoria otomanilor, pe urmele naratorilor care nu dau voie nimănui să le meargă alături, ci numai să îi urmeze pentru a înlătura vălul așternut de forța lor absconsă, în povestirea Danielei Zeca naratorul lipește ”oamenii de hârtie” într-o povestire foarte asemănătoare cu prezentarea subiectivă a unor oameni cunoscuți numai pe rețelele de socializare: ”Îl chema Saiyed și toți îl priveau ca pe un oriental.”
Absența reperelor spațiale și temporale, combinate cu imprefectul preponderent în roman creează impresia unui spațiu și timp prevestitoare, situate în afara lumii reale, tocmai de aceea e dificil să oprești lectura cărții la povestea bebelușului Saiyed, adoptat și crescut de un Guvernator bogat, dar cu înclinații sexuale diferite. Pe parcursul înaintării în povestea tânărului, curiozitatea crește în așteptarea unor elemente dacă nu fabuloase, cel puțin bizare. Ele apar odată cu bijuteria care îi cuprinde inima protagonistului ”de deochiul aurului” , într-un mod care ar stârni oricui un zâmbet, dar nu de amuzament. Într-adevăr, în completare se mai regăsesc pe parcurs și alte lucruri care suscită interesul, dar nu îl mențin. Mai mult decât atât, romanul educă un cititor leneș, căruia nu i se dă voie să caute prea mult după răspunsuri; astfel că medalionul bizar pe care l-a purtat Guvernatorul cu el, după care a găsit pe neașteptate bani necunoscuți în propriul buzunar, este explicat cu o nefirească nerăbdare ca un ”peștișor de aur”, menit să îndeplinească dorințele ascunse ale oricui îl poartă. La fel se întâmplă și cu manuscrisul arab descoperit la o căutare sumară de către Saiyed după moartea tatălui său adoptiv: este imediat descifrat cu ajutorul unei profesoare de limba arabă, care îl învață pe tânăr limba în nu mai mult de 10 pagini. De aici și caracterul schematic al romanului, care parcă nu are timp să se desfășoare, să curgă.
Principalul pretext al povestirii, piatra prețioasă, este și el deposedat de simbol, în ciuda introducerii relativ documentate în mineralogie, rămasă însă numai la stadiul de asociere a diverselor pietre prețioase cu stări umane. Ele nu ascund nimic în spatele strălucirii moarte a luxului, miraj după care toate prietenele lui Saiyed aleargă pe parcursul romanului; cristalele nu definesc și nu conturează într-un paralelism sperat personalitatea niciuneia dintre femeile în care se caută sensibilitatea uluitoare, așteptată într-o balerină trecută prin drama renunțării forțate la carieră, într-o profesoară universitară sau într-o doamnă doctor excesiv de pasionată de meseria sa. Senzația de kitsch, de fabricat pe care o conferă pietrele prin poziția personajelor față de ele se regăsește însă în scenele de dragoste (asociere involuntară, dar de netrecut cu vederea). Ca un tribut al literaturii de buzunar se conturează în special relația amoroasă dintre Saiyed și Alessia, fostă balerină, acum profesoară de dans, descrisă precum un ”vârtej” magnific, dar dornică de gloria trecătoare a show biz-ului, în virtutea căruia – ni se dă un detaliu care merita să fie lăsat deoparte- a recurs la …anumite remodelări corporale și implanturi. Prin urmare, îmi este cu neputință să găsesc în episoadele lascive ”voluptatea erotismului” despre care amintea Eugen Negrici.
A doua parte a romanului este o povestire în ramă, un extras al jurnalului în limba arabă ținut de străbunul Guvernatorului pe vremea când a vizitat teritoriul României. Șamanul Alb, venit să afle, ca un cărturar, povestea Colștii de Aur, descoperă istoria tezaurului distrus de români cu o ignoranță care se vrea specifică poporului nostru. Motivul incursiunii nu poate fi altul decât cel de apropiere al Dubaiului de un spațiu mai familiar, care să mulțumească și cititorul autohton, neobișnuit cu locurile exotice, fiindcă tabloul de la cotul Buzăului disonează ca o modulație nereușită cu zgârie-norii din cel mai bogat loc de pe Pământ.
Disonanța apare și mai strident la nivel lingvistic, în momentul în care elemente populare, regionale, arahaice ale zonei Buzăului se intercalează în limbajul preponderent neologic. Ideea de traducere din arabă-engleză a jurnalului (ceea ce face de fapt Saiyed cu ajutorul prietenei sale) are efectul contrar autenticității, mai ales în cazul sintagmelor precum ”manșon de vulpe roșie carpatină”, în fața cărora personajele, fără să manifeste curiozitate cu privire la natura obiectului necunoscut orientalilor, nu întâmpină niciun fel de dificultate în traducere.
Finalul nu este unul consacrat, el nu este nici de factură realistă, nici nu deschide alte orizonturi de așteptare; Saiyed termină decorarea unei săli dedicată șeicului, o încununare a bogăției sterpe prin demitizarea Capelei Sixtine și înlocuirea grotescă a lui Dumnezeu cu șeicul, iar a lui Adam cu un beduin. Imaginea, dealtfel una dintre puținele lucruri frapante, șochează numai la nivel vizual, deoarece, la fel ca tot restul cărții, se rezumă la impactul sensului brut, fără să fie urmat de o conotație mai profundă. Misterul amuletei nu este relevat, dar nici nu mai interesează- coperta a patra vine ca o destindere după mirajul strălucitor al metalelor prețioase, singurele care luminează, fie măcar la propriu, romanul. Așadar, ”Demonii vântului” va rămâne, din punctul meu de vedere, o experiență scriitoricească în care autoarea este într-un permanent galop înaintea personajelor, probabil din dorința de a ni le descoperi nouă în plenitudinea lor, fără a pierde nimic din exotismul Dubaiului regăsit în ele. Însă dezvăluirea lor în galop s-a dovedit a fi asemănătoare unor urme pe nisipul din deșert: par adânci, abisale, dar conturul se șterge o dată cu prima pală de vânt.
Cartea se poate cumpăra/ consulta și pe situl Libhumanitas.
miruna]
