Cineva la noi în grădină

-E cineva la noi în grădină, ne spune tata, stând pe hol, în pragul sufrageriei, cu lumina albastră a lanternei încă aprinsă. E cineva la noi în grădină, o latră toți câinii.
Cinevaul părea deci să fie femeie. La ora respectivă, pe jumătate adormită, cu toată efervescența lui Mircea Badea, care mi se contura atunci pe ecranul televizorului ca o umbră gălăgioasă și dinamică menită să mă țină trează, tot nu reușeam să procesez informația adusă de tata. Mama, în schimb, se ridicase aproape instantaneu, punând întrebări cu viteza luminii:
-Cine e? Bărbat, femeie? O cunoști? Tânără, bătrână?

Până să mă ridic de pe canapea, să îmi dau seama cu adevărat că o femeie necunoscută era lătrată de câini în spatele grădinii noastre, ai mei erau deja în curte alergând după Reta, cățeaua noastră, să o închidă undeva.
Zarva din toiul nopții era mare. Lupul vecinului din stânga, aliat cu Rottweilerul celui din dreapta și cu Reta noastră săreau să rupă gardurile pentru ceea ce se ivea din depărtare ca o mogâldeață de om, așezat în fund chiar după gardul nostru. Câinii vecinilor nu ne-au ascultat, în schimb am reușit să o închidem pe Reta în garaj și să ne apropiem de personaj.

Era, de fapt, o femeie la vreo 30 de ani, îmbrăcată normal, cu un tricou roșu și blugi, stând ghemuită, cu o pungă într-o mână și o sticlă de suc fără dop în altă mână. Luminând-o cu lanterna, am speriat-o cumplit; s-a retras repede, cu privirea în direcția opusă nouă. Habar n-aveam ce să-i spunem, totuși întrebarea mamei a venit la modul cel mai firesc:
-Ți-e rău?
Nu ne-a privit, n-a zis nimic.
-Poate-a băut. Ai băut?
-Nu, zice femeia sfioasă, n-am băut decât suc. Ne arată sticla de Adria de portocale.
-Atunci ce ai?
Pe corp nu avea nimic, niciun semn că ar fi pățit ceva.
-Stau și eu aici la noapte, ne zice.
-Cum să stai aici, nu te duci acasă?
-M-au alungat de acasă, mă duc dimineață la Matraca. Acuma nu pot, că e noapte.

A urmat un dialog destul de aberant, din care nu am înțeles mare lucru. Fusese alungată de sora ei de la Cozia, la ea acasă nu putea să stea, pentru că era închis cu lacăt, acum se ducea la soțul la Matraca după ce venise de la Izvoare…
Tata i-a propus să o ducă la Matraca. Pe câmp nu putea să stea- nu din cauza frigului, pentru că nu era frig- din cauza câinilor.
-O să te mănânce câinii dacă stai aici, spunea mama, ceea ce nu părea să aibă mare efect asupra femeii.
După invitația la Matraca, ne-am gândit să o poftim în casă.
-Poate n-ai mâncat nimic, zice mama, dar femeia îi arătă deîndată punga transparentă prin care se vedeau resturi de pâine și de brânză. Plus sticla de suc fără dop.
Astfel că ne-a refuzat orice tentativă de ajutor.
-Doar un dop dacă aveți, că l-am pierdut pe ăsta de la sticlă.

Am mers cu mama să aducem dop, teribil de înspăimântate de situație.
-E nebună, zice mama, o să se omoare la noi în spate.
-Sun la poliție! am spus hotărâtă.
Dar mama m-a trimis după dop și a mers să îl trezească pe vecinul cu Rottweilerul.
Vecinul se dovedi mai fricos ca noi, el nu înțelegea că femeia e pașnică și s-a temut mult timp să se apropie. Din fericire, vizitatorul nostru ciudat se mai destinsese între timp, așa că s-a apucat să ne spună tot felul de povești încurcate în legătură cu alungarea și cu identiatea ei, că la un moment dat nu mai știam ce să înțelegem. Atunci am decis că trebuie să vină cineva profesionist să ne explice. Și am sunat la poliție.

Discuția pe care am purtat-o la telefon cu două doamne la rând s-a dovedit a dura mai mult decât venirea propriu-zisă a echipajului. Explic situația o dată – o-femeie-străină-în-spatele-casei-e-pașnică-nu-ne-a-făcut-probleme- , apoi vorbesc cu o altă doamnă, mai speriată decât noi toți la un loc de situație:
-S-ar putea să fie nebună, s-ar putea să fie criminală, nu vă apropiați de ea…
-Ne-am apropiat deja.
-Aoleu, păi cum? Cât de aproape?
-Am pus un dop la sticla din mâna ei.
-Nu trebuia, trebuia să vă uitați atent la buzunare după arme, la pungă (îi spusesem de pungă), să nu o primiți în curte, să vă așteptați la orice fel de reacție sau mișcare bruscă, să …

La scurt timp după avalanșa de sfaturi pe care le încalcasem încă de până să ne fie date a sosit poliția. Era ciudat cum doi polițiști mari și muschiuloși, înarmați până-n dinți, veniseră la noi în curte să … să ce? să vorbească sau să ridice pe o femeie care nu ne făcuse nimic. Firea polițiștilor era însă total opusă înfățișării lor. Au vorbit foarte blând, de parcă nici nu erau polițiști pe tura de noapte, de parcă ne adunaserăm acolo la o șezătoare nocturnă, numai că în loc de foc aveam lanterne. Au întrebat-o, la fel ca noi, dar pe un ton familiar, ca și cum se cunoșteau de multă vreme, ce mai face, cum se mai simte, dacă are nevoie de ceva, iar ea le-a răspuns cu o rezervă din ce în ce mai diminuată că e bine, că vrea numai să stea aici, că nu face nimic rău, dar că n-o lăsăm noi, că nici la Ochiuri sau la Platformă…

Desigur, toată lumea ciuli urechile când auzi de Ochiuri, dar mai ales de Platformă. N-am înțeles niciodată prea bine ce e cu ”Platforma”, dar știu de mică de la bunică-mea că e ”un loc rău”, așa cum sunt sanatoriile și morga. ”Platforma” este, dacă acceptați o formulare simplistă, un loc unde se duc nebunii și unde o duc rău de tot.

Când a auzit de ”Platformă”, polițistul mustăcios s-a ridicat în picioare. Nu brusc, dar se vedea că știe ceva mai multe decât colegul său, care nu dădea semne de grabă.
-Și cum a fost la ”Platformă”? întrebă polițistul tocmai ridicat.
-A fost bine, bine, repetă femeia simplu.

Într-un final a ajuns și Salvarea. Noi nu înțelegeam prea bine de ce e necesară, conversația era în toi, oaspetele din spatele grădinii se relaxase și spunea cum e povestea cu sora ei, cu care se certa mereu și cu bărbatul, cu care pur și simplu nu putea să stea într-o casă, dar de acum înainte nu avea ce să facă. Vorbea normal, chiar vivace, de parcă s-ar fi trezit bine dispusă după un somn îndelungat. A fost de acord să spună polițiștilor numele ei adevărat și data nașterii, care au fost notate într-un carnețel ”confiscat” imediat de serviciul ambulanței, pentru efectuarea unui telefon.

În două minute atât polițiștii cât și femeia se scuturau de iarbă și porneau spre Ambulanță. Femeia urma să fie dusă la ”Platformă”, unde spunea că îi este bine. Consternarea a venit atunci când, în urma telefonului dat, am aflat că de fapt cearta cu sora se datorase unei crize de schizofrenie. Și mai consternați am fost noi (iar cei de la ambulanță de-a dreptul revoltați) când ni s-a spus că sora ei voise să o interneze pe femeie chiar în ziua respectivă, dar că nu o primiseră la spital, fiindcă nu avea programare.

-Așa e acuma, trebuie să faci crize de schizofrenie numai cu programare, bombănea polițistul mustăcios. Oricum, e bine că nu a fost agresivă, că ultima dată când i-am pomenit unuia dintre ăștia de ”Platformă” a vrut să mă sugrume.

De data asta, polițiștii au rezolvat cazul cu mult tact și precauție. Cu suflet bun, cu simț psihologic și mai bun, au descurcat povestea și ne-au ajutat ca totul să decurgă în siguranță. Cel puțin avem siguranța că, în cazul (100% probabil) în care i se dă drumul de la spital, femeia nu va avea frică de polițiști. E un gând liniștitor, deși nu pe deplin reconfortant. Faptul că mi-aș putea pierde mințile într-o zi fără pot fi tratată la timp că nu am programare mă pune pe gânduri.