Aberând cu graţie, Cedik ne povesteşte despre problemele cotidiene ale tastaturii. Pe scurt, în primul lui episod, a trecut în revistă conflictul dintre Hortensia şi Gherghina, precum şi efectele acestuia asupra celorlalte taste; a expus diferitele statuturi ale unor litere; a vorbit despre legăturile lor interne.

Însă, nefiind băgate în seamă toate literele, s-a iscat o revoltă şi proteste vehemente au avut loc pe keyboard, iar cele omise au ameninţat că vor face grevă şi nu vor mai participa la scrierea cuvintelor, dacă nu se va vorbi şi despre ele. Desigur că nimeni nu îşi doreşte să se scrie “copiuţă” fără “i” şi “c” , aşa că… să-i dăm literei ce-i al literei şi anume: cuvântul!

Mai întâi, să ne lămurim: deşi Num Lock a fost rugat să dea stingerea în ultimul paragraf, strigăte vehemente s-ar auzit din partea de mijloc şi, buimăcit, străjerul Num a decis că e mai bine să fie lumină. Dar ce se întâmplase?
Ulise, Iancu de Chat-uiala, Ordinadeur ordiner (pe scurt: O.o) şi Petrică aproape-Ţiganu’ (fiindcă stătea aproape de grupul etnic de la periferie) sau semi-Ţiganu’, sau parţial-Ţiganul, ori litera P (mai pe româneşte) au declanşat război civil celorlalte taste. Ulise, ca figură mitologică, ca titlu de roman modernist şi, mai mult decât orice, tastă pătată cu aceiasi grăsime ca Gherghina , s-a arătat indignat de locul în care trebuie să vieţuiască, lângă un anume Zidar român,-aka Yahoo! american- şi şi-a cerut locul său la dreapta Tatălui tastaturesc, Enter. Deşi mulţi i-au spus că acela e locul lui Delete, un fel de Lucifer încă necoborât în iad (deh, istoria tastaturii e oarecum în formare) , el nu a vrut să înţeleagă şi le-a răspuns că, în situaţia dată, el o să îşi formeze un stat autonom şi independent înafara keyboard-ului. Dar Space, apărătorul cetăţii, şi-a dat seama că lumea tastelor ar fi ruinată fără Ulise, aşa că l-a împiedicat să plece, în timp ce CTLR+ALT l-au asigurat că îşi va putea forma propriul directorat alături de vecinii săi, fără să fie stânjenit de nimeni.

Deci Ulise nu s-a mulţumit să rămână în postura de erou mitologic, nume de roman, unsuros ca Gherghina şi -poate după un timp- filă din istoria tastaturii.
De amintit că lui i s-au alăturat în război cei trei vecini, împreună formând U.I.O.P., pe larg: Uniunea Ideilor Ordinare ale Preşedinţilor. Iancu datorită spiritului revoluţionar, Ordinateur datorită conformismului său, în timp ce Petrică a vrut cu orice preţ să scape de statutul de parţial minoritar, care nu era avantajos deloc.
Uniunea a elaborat un proiect complicat, prin care spera să câştige autonomie şi astfel cele patru litere să fie singurele implicate în scrierea declaraţiilor prezidenţiale. Reacţiile la manifestul ei au întârziat să apară, din cauza motivelor de lene, pe de-o parte, iar pe de alta, datorită promisiunii frăcute de CTLR+ALT.

Până la urmă, parantezele s-au făcut auzite prin SHIFT, purtătorul lor de cuvânt şi au dat glas planului lor genial: în tratativele cu U.I.O.P., aceasta a fost ameninţată că, de îşi va pune planul în aplicare, va fi nevoită să ceară viză pentru fiecare literă inclusă în altă scriere decât cea prezidenţială. Un mod destul de ingenios de a rezolva conflictul, fiindcă Uniunii Ideilor Ordinare nu i-ar fi convenit să se autoexileze în scrieri atât de anoste, renunţând la cinstea de a fi parte a unui roman ori a unei poezii.

În concluzie, ca în orice istorie, lupta politică a tastaturii a fost degeaba. Dar ea nu s-a încheiat- va continua, după ce pc-ul se trezeşte din reveria stand by-ului. Nu ştiu dacă Cedik sau eu, Herodoţii tastaturii, o să mai continuăm povestea, dar dacă războiul va promite mai multe episoade, poate se învoieşte OTV-ul să facă un serial.

nu am mai scris pe blog pentru că am avut de împachetat sarmale, de împodobit brazi, de pieptănat câini şi pe mine.
v-am trimis tuturor felicitări de crăciun, nu, nu a luat mult timp, da, le-am trimis cu drag, doar le-am luat pe gratis de pe net, merci păpădie constipată că te-ai gândit la mine de sărbători, şi eu m-am gândit la tine, dar aveam de împachetat sarmale. vă mulţumesc alora care mi-au trimis înapoi, vreo doi-trei inşi doar, nu mulţi, mă rog, atât cât să mă simt băgată în seamă. restu’, puteaţi să daţi şi voi un semn de viaţă, băi, porcilor.
da, ştiu, iar l-am omis pe dumitru anul ăsta la felicitări, nu am uitat de el, doar el m-a uitat pe mine, dar nu contează, nu înseamnă decât că eu m-am făcut uitată. dacă mă mai citeşti, ceea ce nu cred, te-oi fi plictisit şi tu de atâta mers cu autobuzul, cred şi eu, numai un dilit nu s-ar plictisi, oricum, dacă mă mai citeşti, să ştii că ţie îţi doresc un an nou fericit şi patria să triumfe!

a fost ziua mea. ca de obicei. în fiecare an pe 23 decembrie. încep să mă cam plictisesc de aceeaşi atmosfera, de aceeaşi muncă de a mă pregăti, chiar şi de acelaşi cadou, acelaşi parfum(duhoare) pe care o folosesc de obicei. am primit o orhidee frumoasă. nu ştiu să o îngrijesc, nu mai contează. am împlinit 17 ani şi m-am simţit ca la 70, deşi lipsea cataracta şi muzica populară din decor. mâine e iar ziua mea. de sfântul ştefan. uneori mă întreb dacă se roagă cineva pentru mine de zile de-astea, dar nu văd de ce oamenii s-ar comporta neobişnuit tocmai datorită mie.
gee şi cedik şi alina şi teo şi mory, mulţam pentru urările de ziua mea, m-aţi făcut să mă simt bine, pentru că nu mă aşteptam să vă amintiţi. sunt recunoscătoare şi celor două persoane care mi-au dat mesaj pe telefon şi s-au semnat anonim. dacă aveaţi impresia că vă am în agendă, trăiţi cu fel de fel de impresii.

aş vrea să vă spun o mulţime de lucruri amuzante, dar nu pot acum. m-a epuizat crăciunul, ca întotdeauna, sărbătoarea asta e foarte bogată în crăci mâncătoare de energie umană.

p.s. îmi cer scuze faţă de restul populaţiei care nu înţelege o iotă din post, nici nu trebuie, e doar o aiureală personală, aşa cum mai fac oamenii egocentrişti din când în când, promit să scriu şi ceva serios, la modul serios, adică, deşi sunt convinsă că oamenii imaginari nu citesc bloguri, deci nu am de ce să îmi fac probleme.

din colecţia fotografică mirubesciană, vă prezint o nouă serie de poze meşteşugit realizate cu performantul telefon mobil şi nu numai:

în primul rând, binecunoscuta inscripţie hieroglifică a unor extratereştri precreştini, care au lăsat ca profeţie venirea pe pământ românesc, trei mii de ani mai târziu, a binecunoscutei formaţii rock AC/DC. din păcate, datorită unor conjuncturi stelare şi a unui glob magic expirat, numele formaţiei nu a fost ghicit corect. se pare că ultimele două litere din inscripţie au fost, de fapt, lăsate la întâmplare de extratereştri, mai ales că la noi în românia se poartă zicala “lasă, bă, că merge-aşa,ne-am obişnuit cu ea”. ei bine, în cele din urmă, inscripţia s-a păstrat, putând fi admirată în centrul bucureştiului.

în frigurosul oraş târgovişte, tocmai în spatele casei sindicatelor, locuieşte, neştuit de nimeni, un motan vrăjitor care a furat chipul lui rumbic al meu, al lui pulică al lorenei, precum şi al altor câteva milioane de motani de pe întreaga planetă. în caz că vă întâlniţi cu el, aveţi grijă cum vă purtaţi: e foarte curtenitor şi torcăleţ, dar, în realitate, hiperbalele sale sunt otrăvitoare, ori, cel puţin scârboase. aşa că, de veţi trece vreodată prin spate pe la sindicate, luaţi-vă şi o batistă cu dumneavoastră. cine ştie când vă va afla cotoiul vrăjitor…

salutare, învechiţilor! da, voi, ăia care susţineţi că lumea s-a tâmpit, de când cu poluarea, 2012 şi cioacă. ei bine, vă înşelaţi amarnic! moş crăciun e cel care a luat-o razna, în realitate. s-a travestit. nu ştiaţi? priviţi poza de mai jos, atunci.

ăştia de la interex sunt nişte ecscroci. da’ rău de tot. de zgârcenie, au interzis oamenilor să folosească şerveţele la wc. cienva, adică sigur un conspiraţionist, a dezvăluit, între paranteze, motivul: zgârie! e clar, ştiţi care e maleficul plan? să le faci lor vânzare la vată, pentru a o folosi apoi pe post de hârtie igienică la WC!

aveam un nou coleg de clasă. îl cheamă torpedo, cu accentul pe ultima silabă. e de treabă, însă ne haleşte toată mâncarea. dar ce contează? în fond, nu trebuie decât să fie săritor şi să şoptească la teze.

eram şi eu curioasă să văd cine îl imită pe badea, de face asemenea tămbălău. după numeroase căutări, am descoperit de fapt altceva: mircea badea nu este imitat, ci limitat

etet cam atât fu pe ziua de azi. scuzaţi calitatea fotografiilor. se ştie prea bine că nu-s o împătimită a pozatului, ci a mesajelor de bine.

Haiku este o poezie japoneză, de trei strofe, care surprinde o secvenţă, sau o trăire, într-un mod original. Iată una de-a lui Jack Kerouac:

Here I am

2pm

what day is it?

V-a plăcut?

Se ştie prea bine că oamenii au prostul obicei de a se holba unii la alţii, când merg cu autobuzul. Urăsc treaba asta. Fie că alţii se uită la mine, fie că eu îi studiez curioasă pe alţii, e la fel de neplăcut. De ce?Ei bine, busurile germane, devenite acum brand new româneşti, facilitează holbatul, astfel încât, stând pe unul din acele scaune aşezate pe laterală, cu vedere la cele de vis-a-vis, n-am putut să nu observ că un domn la vreo 45-50 de ani avea pantalonii descusuţi tocmai ştiţi voi unde. Colac peste pupăză, mai stătea şi crăcănat- nu neapărat din nesimţire, când din necesitatea de a sprijini două sacoşe de rafie voluminoase. Acum vine partea urâtă: stânjeneala mea. Eram singura “observatoare”, deşi autobuzul era destul de aglomerat şi locurile de lângă mine ocupate; şi chiar dacă nu se vedeau chestii, doar nişte chiloţi albi, senzaţia era foarte foarte nasoală. Mi-am văzut de treabă, prefăcându-mă că totul e în ordine, dar gândurile nu conteneau să mă roadă: mi-era milă de om, poate se ducea undeva să rezolve o problemă şi se făcea de râs, dar în acelaşi timp nici nu mă puteam ridica să merg şi să îi spun: “Ştiţi, aveţi pantalonii descusuţi… între picioare!” Cugetând mai profund, mi-am zis că mie mi-ar plăcea să mi se spună, totuşi, că am probleme de o astfel de natură, oricine ar fi dezvăluitorul secretului. Cu toate astea, oamenii sunt ciudaţi, aşa că mai bine îi laşi în pace, cu sau fără pantaloni descusuţi, mai ales când pe culoar, în faţa ta, se aşează două băbăciuni şi încep o discuţie interesantă.

Una din cele două, mai înaltă, oarecum solidă, nu grasă, cu faţa foarte ridată, dar fardată şi coafată, de asemenea îmbrăcată bine, îi povestea celei mai slăbuţe şi destul de şterse cum a petrecut în Ungaria:
…-Da, dragă, şi mi-am luat cizmele astea(îi arată o cizmă banală pe care o purta la momentul respectiv)- o măgărie, ce să-ţi zic- dar zău! nu mai puteam să merg, aşa mă dureau picioarele de la bocanci! Şi-am mai dat şi o grămadă de bani pe ele! Ştii cât am dat?
-Vreo nouă sute de mii, zice slăbănoaga hotărât.
-Da, măi, îţi vine să crezi?… Dar de unde ştii?
-Mi-ai mai spus.
-Aşa, da’ ţi-am zis că mi-a luat fi-mea o altă pereche de cizme?
-Nu…
-Eh, sunt d-alea cochete, cu cioc, ce-mi trebuie mie d-alea, da’ nu i-am mai zis, să n-o supăr…
- …
-Aşa, am vizitat în Ungaria o grămadă de …
Ciulesc bine urechile:
-…magazine!
Şi tu, baborniţă? Mă aşteptam ca oamenii mai vârstnici să viziteze şi ei chestii d-alea…d-adevăratelea, înţelegeţi?
- Şi ce ţi-ai luat?întreabă slăbănoaga curioasă.
-Măi, nu mare lucru, să ştii că e şi multe scumpeturi, mai ales haine . În schimb, mi-am luat o cremă de mâini- nu foarte ieftină, dar, în orice caz, mai ieftină ca la noi- e o fineţe, ştii cum îţi face mâinile?
-Cum?
Chiar aşa, cum? îmi zic în gând.
-Fine, fine de tot!
-Ei, lasă-mă! replică slăbi, în lipsă de vocabular adecvat pentru asemenea situaţii.
Hai să mori tu! replic eu, în acelaşi timp cu slăbi.
Probabil tot din supleţe intelectuală, ori pur şi simplu din oboseala cuvintelor, cele două tac.
După un timp, slăbi se trezeşte ca dintr-un vis şi observă că nu se mai află în IRTA, ci într-un autobuz modern- “adevărăciune de autobuz”!
-Ia zi, dragă, ce e cu autobuzele astea noi?
-Le-au adus din Germania…cică pe mare, cu vaporul(pe mare?nu era mai simplu pe uscat?) şi le-au luat de la Constanţa. Da’ să vezi ce mişto e, când pun în funcţiune televizorul şi bagă reclame d-alea d-ale lor! (wow!reclame germane!ce super… ce suuper, până acum nici măcar nu observasem “televizorul” ăla …)
-I-auzi, domne… ce aruncă alţii luăm noi! (aici nu pot să o contrazic)

Dar discuţia se întrerupe, fiindcă vârstnicele coboară la Muntenia. De curiozitate, mă uit fix în faţă, dar reşpectivul a coborât probabil în timp ce comentam în gând discuţia celor două, iar locul lui a fost luat de o sârboaică.
În tot cazul, aveţi grijă pe unde rememoraţi călătorii: dacă e una ciudată prin preajmă, să nu cumva să recălătoarească odată cu dumneavoastră.

• Eu legănam pisica în braţe, mergând prin curte. Vecinul meşterea ceva pe la gradul care desparte curţile. Vecinul:

- Ce faci?
Eu:
-Bine, dumneavoastră?
Vecinul:
-Bine… şi nu mai ţine pisica aia în braţe, că o fi murdară…
Eu.:
- Nu e murdară, tocmai a ieşit din casă.
Vecinul:
-Aoleu, păi o ţii în casă? Să ştii că animalu’ în casă e focar de infecţie!
Eu (la Rumbi)
- Pupa-l-ar mama pe el de focar de infecţie frumos ce e!

• Eu şi vară-mea aveam un caiet în care scriem tot ce ne trece prin cap. Fără vreun motiv anume, caietul are spiră. Când mi-a venit rândul să scriu în el, mi-am văzut stânga împiedicată de afurisita de spiră, dar, fără să-mi dau seama că problema e mâna mea, şi nu spira, am început să boscorodesc:

-Fir-ar mama ei, de ce trebuia să se inventeze caiete cu spiră? Nu înţeleg cum de nu se protestează în masă, ori cum pot oamenii să suporte să scrie aşa…
-Păi, ceilalţi oameni sunt dreptaci, Miruna, a trebuit să mă lămurească vară-mea.
Fiindcă aşa am fost eu, dintotdeauna. Deşi eu sunt cea pe invers, lucrurile normalilor mi se par mereu anormale.

La ora de limba germană, făceam o mică trecere în revistă a cunoştinţelor noastre de până acum. Printre altele, am primit şi o dictare, iar una dintre noi a ieşit la tablă. La un moment dat a avut de scris cuvântul “Vogel”, pasăre, care se pronunţă cam aşa, ori aşa: [ˈfoːɡəl]. Apăi oama noastră, neştiind ea bine cum se scrie, a încercat tot felul de variante abracadabrante, până când un alt coleg ştiutor şi nerăbdător s-a hotărât să o ajute: “Mă, se scrie : V-O-G-E-L! Vo- gél ! ” Dar explicaţia a avut efect advers: a sunat atât de amuzant, că toată lumea a izbucnit în râs.

Coborâţi din acelaşi bus, aceiaşi oameni terminaţi de viaţă, la aceeaşi oră terminatoare. Atmosfera este banală, ca întotdeauna: satul leneveşte metamorfozat apoteotic într-un uragan de linişte (dacă îmi periteţi lirismul patetic), în atemporala zi de post a Cuvioasei Puturoşenii. Numai biserica îşi urlă mut crucelile cuvenite la fiecare păşire prin faţa ei, pe care nu le primeşte decât când e vreun bătrân guraliv prin preajmă.

Bine, mai e şi baba de la colţ. Veşnic sprijinită pe banca verde, în faţa gardului verde, scund, al cărui singur rol ar fi până la un punct, să ţină deoparte orătăniile bâjbâind bezmetice prin spatele lui. Probabil că femeia asta mică şi grasă şi cu basma şi şorţ şi vestă, îmbrăcată la fel şi vara şi iarna, cu aceiaşi privire care nu priveşte nimic şi trei fire lungi de barbă sărind  răzleţe tocmai până la nodul basmalei ar părea o fosilă vie, un fel de monument natural al satului, dacă nu i-ar fi dat bună ziua fiecărui trecător, pe un ton destul de neagrabil. Când glasul de ţaţă îi ridica în văzduhuri “bineţea”, aceasta suna mai mult ca un reproş, o încercare de revendicare a dreptului divin la salut. Nu că nu ar fi salutat-o lumea, probabil e doar un mod de a-şi da importanţă, ca oamenii bolnavi de paranoia, cu impresia că sunt invizibili.

Desigur că şi noi, mergând pe drumul spre casă, ne-am împiedicat de salutul ei revoltător.

Eu i-am dat “Bună ziua!” pe un ton care se vroia calm, deşi vocea mea atinsese oarece intensitate.

C. i-a dat “Bună ziua!” cu acelaşi glas calculat, parcă un pic morocănos şi distrat.

M. mormăie ceva acolo-ar fi putu fi orice- şi continuă să ne vorbească despre o întâmplare anume.

Vine şi rândul celei mai zăpăcite fete din grup, ultima din şirul indian de pe trotuar, totodată cea mai sătulă de viaţă dintre noi toţi. Îi răspunde babei la salut pe un ton neaşteptat de vioi:

-Hai s…ăru’mâna!

Şi atunci toţi am înţeles ce a vrut să spună şi am râs. Nu se putea replica masi nimerit la o salutare insinuantă şi de prost gust, cum face femeia de fiecare dată când încearcă să atragă atenţia asupra existenţei sale.

Am descoperit-o pe Elena Ştefoi într-un oarecare almanah, iar prima poezie de-a ei pe care am citit-o m-a fascinat întru totul. Poeta s-a născut în 1954, a lucrat ca redactor şi jurnalist, dar a fost premiată şi de Uniunea Scriitorilor. A făcut deasemenea şi facultatea de filosofie, iar în prezent este diplomat. Pe internet nu se găsesc prea mult poezii; după lungi căutări de-abia am găsit pagina asta, de unde am şi furat poezia de mai jos.

Ceea ce îmi place foarte tare la Elena Ştefoi e realismul, luciditatea şi inteligenţa. Fără să fie ceea ce Rimbaud numea “vizionar” (o persoană care citeşte realitatea ţinând viaţa cu susul în jos şi începând-o cu moartea), ea reuşeşte să transpună detalii frapante din viaţa de zi cu zi, astfel încât nuanţa lor să nu devină numai una poetică, ci şi dureros de reală. Mi se pare că din mai toate poemele răsuflă o amărăciune umană prezentă în fiecare din noi, un “mi-e necaz” pe care toţi îl avem, dar prea puţini îl descoperim, şi mult mai puţini îl şi recunoaştem ca fiind al nostru.

Aniversare la Ottawa

Încă din zori
bubuie o fanfară
în fiecare oglindă
din casă
sunt singură cu gândul
c-am câştigat un război
în care n-aş fi vrut să fiu parte
nu ştiu de ce pentru cine

nimeni din familia noastră
n-a trecut acest prag
trei dintre cei mai buni prieteni
cu care plecasem la drum
au evitat să-l înfrunte
un poet care-a vrut să m-adopte
şi un altul care s-a oferit să-mi fie frate de cruce
s-au ascuns cu un pas mai devreme
chiar şi singurul bărbat de pe lume
convins că-l voi iubi toată viaţa
a plecat tiptil într-o noapte
înainte de-a împlini 55

drapată în hlamida unui pomelnic
strălucesc într-un oraş în care nu m-a chemat
încă nimeni nicicând la prohod
parcă m-aş vedea perorând la televizor
pe-o planetă străină pentru ochii furnicilor
vie pentru tot şirul celor prea dragi
demult pe-o altă planetă conduşi
la locul din urmă

pe luciul oglinzii mă înconjoară ocrotitor
chipurile lor unite în horă cum n-au fost niciodată
încununate de gloria acestei victorii
la care şi-au adus toţi la un loc
şi fiecare în parte obolul.
.

Nu am conştientizat pe deplin acest fenomen denumit “campanie electorală” decât în dimineaţa când bunica m-a întâmpinat cu mâinile ocupate:
- Mi-a dat Geoană o găleată şi un calendar! răspunde ea prompt privirii mele întrebătoare.
Cu ochii mari, fie de somn, fie de uimire, m-am holbat la găleata de plastic din mâna stângă şi la calendarul din dreapta. Zic:
- A venit Geoană la tine şi ţi-a dat alea?!
- Nu, dragă, mă lămureşte bunică-mea, a trimes nişte puştani cu ele!
- Şi o să-l votezi? iscodesc eu.
Dar n-am primit un răspuns prea clar. Oricum, cine ar vota un nene doar pentru o găleată şi un calendar…

Cu toate astea, domnul Geoană a fost darnic, spre deosebire de contracandidatul său, Băse, care nu s-a îndurat decât de un pachet cu zece cutii de chibrituri, toate portocalii, ca flacăra, şi cu dedicaţia specială: “Băsescu pentru România!”. După ce am dat peste ele în dulapul din bucătărie şi am făcut cunoştinţă cu beţele suple şi iuţi, pot afirma că (te) ard destul de bine. Ca şi Băse, dealtfel. Noroc că nu sunt ascuţite la capete, să tragă şi ţeapă.
Apoi, cugetând eu mai profund asupra chibriturilor băsesciene, m-am gândit cum ar fi dacă, în loc de Băsescu, ar scrie acolo Miru Be. “Miru Be pentru România!” Sincer, m-aş simţi nasol să am numele scris pe un chibrit. Chiar dacă asta m-ar aşeza frumuşel pe scaunul prezidenţial.
Tot din sferele superioare ale karmei am downloadat şi imaginea porno a lui Băsescu pe o cutie de chibrituri, dedesubt scriind numărul de telefon de la linia ferbinte- genul ăla de cutii pe care le colecţionează beţivii. Ar fi fost o campanie electorală genială.

Totuşi, afişele electorale m-au readus cu picioarele pe pământ, sustrăgându-mă din starea mea yoghinică. Am constatat că la noi în oraş ponderea afişelor cu Băse e mult mai mare decât a celor cu Geoană, Antonescu, ori Oprescu. “Desigur, oraşul e al PDL-ului”, explică ai mei.
Asta n-ar fi fost nimic dacă într-o zi, când mergeam cu mama spre şcoală, n-am fi observat câţiva tipi chinuindu-se să dezlipească afişele cu Antonescu. E drept, nu sunt singura persoană care, fără să ştie nimic despre politică, îl consideră foarte inestetic pe acest om, dar într-o ţară democratică fiecare are dreptul la afirmare. Dar se pare că la noi pe canal nu curge en-gross puterea poporului. Mai nou, peste chipul lui Geoană s-au lipit alte hârtii, cu mesajul “Afişaj ilegal”. What’s next, good people? Mustăţi şi coarne desenate cu markerul lui Oprescu? Mânjit toate materialele PNL-iste cu gem de caise? Pus pastă de dinţi sub clanţa sediului PRM?

În fine, ajungem şi la bâlciul electoral din mass-media. Acum, de fiecare dată când deschid televizorul, în primele două secunde dau la Mute, să nu cumva să nimeresc doi politicieni conversându-se. Fiindcă atunci ori mă irită o gâsculiţă urlătoare, ori un măgar al mitropoliei, răgând insuportabil. Uneori stau şi mă gândesc ce tot au oamenii ăştia de împărţit, sau dacă le dă vreo primă de la partid pentru “propagandă frenetică”. În orice caz, de la Te Ve nu pricep decât că politica e un lucru foarte gălăgios, care poate dăuna timpanelor şi uneori şi creierului. Bunăoară, acum câteva zile, un nene acuza o tanti, fostă ministră, că ar fi dat mită în campania electorală un coşciug. N-am stat să ascult în ce condiţii s-a mituit, din ce fel de lemn era coşciugul, ori dacă beneficiarul lui va avea posibilitatea să şi voteze; nu mă gândesc decât că domnul care protesta vehement, în loc să comenteze atât, ar fi putut şi el să dea mită un cavou aceluiaşi person, ori poate prosoape cu partidul, sau lumânări personalizate- aşa ar fi fost chit cu doamna, chiar ar fi ofticat-o un pic.

Dacă votez? Nu votez. O să votez când o să mă fac mare. Cu Cedik. Fiindcă arată cel mai bine dintre toţi!

Într-una din dimineţile trecute, când să intru pe poarta şcolii, era cât pe ce să mă bulucesc cu un bobocel. “Să mă bulucesc” e mult spus; mai nimerit ar fi fost “să stârpesc”, având în vedere dimensiunile liliputane ale feciorului în cauză. Dar fiindcă nu vroiam să rănesc o asemenea creatură adorabilă şi cuminte, cu o uniformă cu două numere mai mari, “c-o să creşti şi nu stau să-ţi fac alta în fiecare an”, l-am poftit să treacă el primul.
-Nu, face el un gest galant, tu prima.
-Dar tu eşti mai mic, pro-testez eu.
Şi acum urmează minunea. Puştiul face nişte ochi mari la mine, de parcă mi-ar fi crescut brusc o aură de sfântă, aripi de înger sau batoane cu ciocolată în păr, şi privindu-mă cu un soi de respect admirativ de-a dreptul haios şi nepotrivit pentru una ca mine, îmi trânteşte replica:
-Ooo, dar tu eşti o domnişoară!
Flatare, amuzament, jignire (fiindcă eu sunt “aproape mândră” de copilăria mea )? Uimire?
Nu ştiu, dar am trecut prima pe poartă, fiindcă am fost o domnişoară.