Până să mă ridic de pe canapea, să îmi dau seama cu adevărat că o femeie necunoscută era lătrată de câini în spatele grădinii noastre, ai mei erau deja în curte alergând după Reta, cățeaua noastră, să o închidă undeva.
Zarva din toiul nopții era mare. Lupul vecinului din stânga, aliat cu Rottweilerul celui din dreapta și cu Reta noastră săreau să rupă gardurile pentru ceea ce se ivea din depărtare ca o mogâldeață de om, așezat în fund chiar după gardul nostru. Câinii vecinilor nu ne-au ascultat, în schimb am reușit să o închidem pe Reta în garaj și să ne apropiem de personaj.

Era, de fapt, o femeie la vreo 30 de ani, îmbrăcată normal, cu un tricou roșu și blugi, stând ghemuită, cu o pungă într-o mână și o sticlă de suc fără dop în altă mână. Luminând-o cu lanterna, am speriat-o cumplit; s-a retras repede, cu privirea în direcția opusă nouă. Habar n-aveam ce să-i spunem, totuși întrebarea mamei a venit la modul cel mai firesc:
-Ți-e rău?
Nu ne-a privit, n-a zis nimic.
-Poate-a băut. Ai băut?
-Nu, zice femeia sfioasă, n-am băut decât suc. Ne arată sticla de Adria de portocale.
-Atunci ce ai?
Pe corp nu avea nimic, niciun semn că ar fi pățit ceva.
-Stau și eu aici la noapte, ne zice.
-Cum să stai aici, nu te duci acasă?
-M-au alungat de acasă, mă duc dimineață la Matraca. Acuma nu pot, că e noapte.

A urmat un dialog destul de aberant, din care nu am înțeles mare lucru. Fusese alungată de sora ei de la Cozia, la ea acasă nu putea să stea, pentru că era închis cu lacăt, acum se ducea la soțul la Matraca după ce venise de la Izvoare…
Tata i-a propus să o ducă la Matraca. Pe câmp nu putea să stea- nu din cauza frigului, pentru că nu era frig- din cauza câinilor.
-O să te mănânce câinii dacă stai aici, spunea mama, ceea ce nu părea să aibă mare efect asupra femeii.
După invitația la Matraca, ne-am gândit să o poftim în casă.
-Poate n-ai mâncat nimic, zice mama, dar femeia îi arătă deîndată punga transparentă prin care se vedeau resturi de pâine și de brânză. Plus sticla de suc fără dop.
Astfel că ne-a refuzat orice tentativă de ajutor.
-Doar un dop dacă aveți, că l-am pierdut pe ăsta de la sticlă.

Am mers cu mama să aducem dop, teribil de înspăimântate de situație.
-E nebună, zice mama, o să se omoare la noi în spate.
-Sun la poliție! am spus hotărâtă.
Dar mama m-a trimis după dop și a mers să îl trezească pe vecinul cu Rottweilerul.
Vecinul se dovedi mai fricos ca noi, el nu înțelegea că femeia e pașnică și s-a temut mult timp să se apropie. Din fericire, vizitatorul nostru ciudat se mai destinsese între timp, așa că s-a apucat să ne spună tot felul de povești încurcate în legătură cu alungarea și cu identiatea ei, că la un moment dat nu mai știam ce să înțelegem. Atunci am decis că trebuie să vină cineva profesionist să ne explice. Și am sunat la poliție.

Discuția pe care am purtat-o la telefon cu două doamne la rând s-a dovedit a dura mai mult decât venirea propriu-zisă a echipajului. Explic situația o dată – o-femeie-străină-în-spatele-casei-e-pașnică-nu-ne-a-făcut-probleme- , apoi vorbesc cu o altă doamnă, mai speriată decât noi toți la un loc de situație:
-S-ar putea să fie nebună, s-ar putea să fie criminală, nu vă apropiați de ea…
-Ne-am apropiat deja.
-Aoleu, păi cum? Cât de aproape?
-Am pus un dop la sticla din mâna ei.
-Nu trebuia, trebuia să vă uitați atent la buzunare după arme, la pungă (îi spusesem de pungă), să nu o primiți în curte, să vă așteptați la orice fel de reacție sau mișcare bruscă, să …

La scurt timp după avalanșa de sfaturi pe care le încalcasem încă de până să ne fie date a sosit poliția. Era ciudat cum doi polițiști mari și muschiuloși, înarmați până-n dinți, veniseră la noi în curte să … să ce? să vorbească sau să ridice pe o femeie care nu ne făcuse nimic. Firea polițiștilor era însă total opusă înfățișării lor. Au vorbit foarte blând, de parcă nici nu erau polițiști pe tura de noapte, de parcă ne adunaserăm acolo la o șezătoare nocturnă, numai că în loc de foc aveam lanterne. Au întrebat-o, la fel ca noi, dar pe un ton familiar, ca și cum se cunoșteau de multă vreme, ce mai face, cum se mai simte, dacă are nevoie de ceva, iar ea le-a răspuns cu o rezervă din ce în ce mai diminuată că e bine, că vrea numai să stea aici, că nu face nimic rău, dar că n-o lăsăm noi, că nici la Ochiuri sau la Platformă…

Desigur, toată lumea ciuli urechile când auzi de Ochiuri, dar mai ales de Platformă. N-am înțeles niciodată prea bine ce e cu ”Platforma”, dar știu de mică de la bunică-mea că e ”un loc rău”, așa cum sunt sanatoriile și morga. ”Platforma” este, dacă acceptați o formulare simplistă, un loc unde se duc nebunii și unde o duc rău de tot.

Când a auzit de ”Platformă”, polițistul mustăcios s-a ridicat în picioare. Nu brusc, dar se vedea că știe ceva mai multe decât colegul său, care nu dădea semne de grabă.
-Și cum a fost la ”Platformă”? întrebă polițistul tocmai ridicat.
-A fost bine, bine, repetă femeia simplu.

Într-un final a ajuns și Salvarea. Noi nu înțelegeam prea bine de ce e necesară, conversația era în toi, oaspetele din spatele grădinii se relaxase și spunea cum e povestea cu sora ei, cu care se certa mereu și cu bărbatul, cu care pur și simplu nu putea să stea într-o casă, dar de acum înainte nu avea ce să facă. Vorbea normal, chiar vivace, de parcă s-ar fi trezit bine dispusă după un somn îndelungat. A fost de acord să spună polițiștilor numele ei adevărat și data nașterii, care au fost notate într-un carnețel ”confiscat” imediat de serviciul ambulanței, pentru efectuarea unui telefon.

În două minute atât polițiștii cât și femeia se scuturau de iarbă și porneau spre Ambulanță. Femeia urma să fie dusă la ”Platformă”, unde spunea că îi este bine. Consternarea a venit atunci când, în urma telefonului dat, am aflat că de fapt cearta cu sora se datorase unei crize de schizofrenie. Și mai consternați am fost noi (iar cei de la ambulanță de-a dreptul revoltați) când ni s-a spus că sora ei voise să o interneze pe femeie chiar în ziua respectivă, dar că nu o primiseră la spital, fiindcă nu avea programare.

-Așa e acuma, trebuie să faci crize de schizofrenie numai cu programare, bombănea polițistul mustăcios. Oricum, e bine că nu a fost agresivă, că ultima dată când i-am pomenit unuia dintre ăștia de ”Platformă” a vrut să mă sugrume.

De data asta, polițiștii au rezolvat cazul cu mult tact și precauție. Cu suflet bun, cu simț psihologic și mai bun, au descurcat povestea și ne-au ajutat ca totul să decurgă în siguranță. Cel puțin avem siguranța că, în cazul (100% probabil) în care i se dă drumul de la spital, femeia nu va avea frică de polițiști. E un gând liniștitor, deși nu pe deplin reconfortant. Faptul că mi-aș putea pierde mințile într-o zi fără pot fi tratată la timp că nu am programare mă pune pe gânduri.

Romanul se înfățișează mai degrabă ca o schiță a lui însuși, lipsit de fraze ample sau elemente descriptive minuțioase. Dubaiul- așa cum speram să îl descopăr în latura sa fermecată- este mult prea steril și livresc, lipsit de atmosferă ca o planetă nelocuită. Nici personajele nu ar putea fi asociate cu ființe umane; mai degrabă cu niște caractere stereotipice, private de o viață proprie. Sumar conturate, ele dau impresia superficialității intelectuale și spirituale. Astfel, despre protagonistul Saiyed se poate ști totul din primele zece pagini: arată ca Aladin, are firea lui Scrooge și se comportă ca oricine altcineva, în ciuda faptului că este descris în mod direct ca ”un bijutier rafinat”. Atât de nespecific literaturii contemporane , când fie și în lumea tradițională balcanică sau orientală se încearcă găsirea unor forme literare noi, care să surprindă, să deschidă operei un orizont cât mai larg, ”Demonii vântului” are ca obiect, de la un capăt la altul, personaje plate, exclusiv animate de dorința arzătoare de a se îmbogăți și mai tare la venirea lor în Dubai. Dacă, de exemplu, romanul ”Zăpada” al lui Orhan Pamuk stimulează o năpraznică goană după orientalism, după istoria otomanilor, pe urmele naratorilor care nu dau voie nimănui să le meargă alături, ci numai să îi urmeze pentru a înlătura vălul așternut de forța lor absconsă, în povestirea Danielei Zeca naratorul lipește ”oamenii de hârtie” într-o povestire foarte asemănătoare cu prezentarea subiectivă a unor oameni cunoscuți numai pe rețelele de socializare: ”Îl chema Saiyed și toți îl priveau ca pe un oriental.”

Absența reperelor spațiale și temporale, combinate cu imprefectul preponderent în roman creează impresia unui spațiu și timp prevestitoare, situate în afara lumii reale, tocmai de aceea e dificil să oprești lectura cărții la povestea bebelușului Saiyed, adoptat și crescut de un Guvernator bogat, dar cu înclinații sexuale diferite. Pe parcursul înaintării în povestea tânărului, curiozitatea crește în așteptarea unor elemente dacă nu fabuloase, cel puțin bizare. Ele apar odată cu bijuteria care îi cuprinde inima protagonistului ”de deochiul aurului” , într-un mod care ar stârni oricui un zâmbet, dar nu de amuzament. Într-adevăr, în completare se mai regăsesc pe parcurs și alte lucruri care suscită interesul, dar nu îl mențin. Mai mult decât atât, romanul educă un cititor leneș, căruia nu i se dă voie să caute prea mult după răspunsuri; astfel că medalionul bizar pe care l-a purtat Guvernatorul cu el, după care a găsit pe neașteptate bani necunoscuți în propriul buzunar, este explicat cu o nefirească nerăbdare ca un ”peștișor de aur”, menit să îndeplinească dorințele ascunse ale oricui îl poartă. La fel se întâmplă și cu manuscrisul arab descoperit la o căutare sumară de către Saiyed după moartea tatălui său adoptiv: este imediat descifrat cu ajutorul unei profesoare de limba arabă, care îl învață pe tânăr limba în nu mai mult de 10 pagini. De aici și caracterul schematic al romanului, care parcă nu are timp să se desfășoare, să curgă.

Principalul pretext al povestirii, piatra prețioasă, este și el deposedat de simbol, în ciuda introducerii relativ documentate în mineralogie, rămasă însă numai la stadiul de asociere a diverselor pietre prețioase cu stări umane. Ele nu ascund nimic în spatele strălucirii moarte a luxului, miraj după care toate prietenele lui Saiyed aleargă pe parcursul romanului; cristalele nu definesc și nu conturează într-un paralelism sperat personalitatea niciuneia dintre femeile în care se caută sensibilitatea uluitoare, așteptată într-o balerină trecută prin drama renunțării forțate la carieră, într-o profesoară universitară sau într-o doamnă doctor excesiv de pasionată de meseria sa. Senzația de kitsch, de fabricat pe care o conferă pietrele prin poziția personajelor față de ele se regăsește însă în scenele de dragoste (asociere involuntară, dar de netrecut cu vederea). Ca un tribut al literaturii de buzunar se conturează în special relația amoroasă dintre Saiyed și Alessia, fostă balerină, acum profesoară de dans, descrisă precum un ”vârtej” magnific, dar dornică de gloria trecătoare a show biz-ului, în virtutea căruia – ni se dă un detaliu care merita să fie lăsat deoparte- a recurs la …anumite remodelări corporale și implanturi. Prin urmare, îmi este cu neputință să găsesc în episoadele lascive ”voluptatea erotismului” despre care amintea Eugen Negrici.

A doua parte a romanului este o povestire în ramă, un extras al jurnalului în limba arabă ținut de străbunul Guvernatorului pe vremea când a vizitat teritoriul României. Șamanul Alb, venit să afle, ca un cărturar, povestea Colștii de Aur, descoperă istoria tezaurului distrus de români cu o ignoranță care se vrea specifică poporului nostru. Motivul incursiunii nu poate fi altul decât cel de apropiere al Dubaiului de un spațiu mai familiar, care să mulțumească și cititorul autohton, neobișnuit cu locurile exotice, fiindcă tabloul de la cotul Buzăului disonează ca o modulație nereușită cu zgârie-norii din cel mai bogat loc de pe Pământ.

Disonanța apare și mai strident la nivel lingvistic, în momentul în care elemente populare, regionale, arahaice ale zonei Buzăului se intercalează în limbajul preponderent neologic. Ideea de traducere din arabă-engleză a jurnalului (ceea ce face de fapt Saiyed cu ajutorul prietenei sale) are efectul contrar autenticității, mai ales în cazul sintagmelor precum ”manșon de vulpe roșie carpatină”, în fața cărora personajele, fără să manifeste curiozitate cu privire la natura obiectului necunoscut orientalilor, nu întâmpină niciun fel de dificultate în traducere.

Finalul nu este unul consacrat, el nu este nici de factură realistă, nici nu deschide alte orizonturi de așteptare; Saiyed termină decorarea unei săli dedicată șeicului, o încununare a bogăției sterpe prin demitizarea Capelei Sixtine și înlocuirea grotescă a lui Dumnezeu cu șeicul, iar a lui Adam cu un beduin. Imaginea, dealtfel una dintre puținele lucruri frapante, șochează numai la nivel vizual, deoarece, la fel ca tot restul cărții, se rezumă la impactul sensului brut, fără să fie urmat de o conotație mai profundă. Misterul amuletei nu este relevat, dar nici nu mai interesează- coperta a patra vine ca o destindere după mirajul strălucitor al metalelor prețioase, singurele care luminează, fie măcar la propriu, romanul. Așadar, ”Demonii vântului” va rămâne, din punctul meu de vedere, o experiență scriitoricească în care autoarea este într-un permanent galop înaintea personajelor, probabil din dorința de a ni le descoperi nouă în plenitudinea lor, fără a pierde nimic din exotismul Dubaiului regăsit în ele. Însă dezvăluirea lor în galop s-a dovedit a fi asemănătoare unor urme pe nisipul din deșert: par adânci, abisale, dar conturul se șterge o dată cu prima pală de vânt.

Cartea se poate cumpăra/ consulta și pe situl Libhumanitas.

Se împlinește aproape un an de când mă lamentam că nu știu ce să mă fac cu maturitatea, care îmi impune mult prea devreme să îmi găsesc o cale, definită prin înscrierea la universitate. Canalizată de părinți, presată de timp și de școală și înspăimântată de magnitudinea unei asemenea decizii, aplicarea mea la facultate se poate defini ca o explozie a propriului meu eu în mine. Concret: memoria bună, puterea de muncă și plăcerea de a învăța i-au făcut pe ai mei să mă vadă doctor sau avocat, sau cel puțin o facultate din care să ies ”om”. Acolo, după cum spune mitologia, înveți pe brânci 4-6 ani și apoi huzurești o viață. Am cochetat cu ideea de a da la drept tot împinsă de părinți,  numai că firea curioasă și veșnic pusă de cracă m-a îndemnat să citesc niște introduceri în domeniile dreptului și în problemele de logică pe care disciplina le pune. Spre norocul meu, am dat în lucrările ”din afară” ale unor profesori de drept de o anumită mentalitate, care consideră subiectul lor de studiu nu numai toceală de legi, ci mai degrabă un anumit mod de a privi lucrurile înnăscut,  pe care eu nu îl am. Lucrând ”dilemele” unor cazuri legislative, care necesitau într-adevăr multă concentrare și o minte foarte lucidă, mi-am dat seama că nu m-aș putea ridica niciodată la așteptările acelor profesori; și atunci, la ce folos să  faci o facultate care să te condamne la mediocritate?

Știam că explicațiile astea nu vor fi de ajuns pentru niște părinți care își idealizează copilul, de aceea mi-a fost foarte greu să îi spun mamei că, după aproape o lună de citit asiduu toate prostiile despre cum se împart ramurile de studiu ale dreptului și după rezolvarea catastrofală de probleme după logica mea de baltă, ar trebui să fiu chiar proastă să urmez o astfel de facultate.

Concomitent cu ideea de abandonare a ”pasiunii nou-descoperite” se înfiripa întrebarea: ”Dacă nu dreptul- ce altceva?”. Răspunsul venea vag: ”Ceva mai interesant de atât; cel mai interesant lucru din univers.” Iar cel mai interesant lucru din univers, cuprins în postul din august, s-a dovedit a fi ebraica. ”Ebraica” va însemna pentru mine un studiu aprofundat al istoriei religiilor, cercetare lingvistică, fonologie, puntea dintre orient și occident, multe multe traduceri și începutul unei noi vieți. Paginile colorate de pe internet, unde învăț să scriu în ebraică pe caietele de tip 1, ca la clasa întâi, mă fac să mă simt copil din nou, să retrăiesc o inaugurare într-o nouă lume; sunetele guturale (puțini știu că germana le-a furat tocmai din ebraică, la fel cum a făcut și cu o treime din vocabularul secolelor V-IV î.Hr.), precum și alte reguli de pronunțare din care derivă gramatica, mă vor ajuta să înțeleg mai bine cum stă treaba cu antropologia lingvistică și cu modul în care oamenii acționau, incoștient, dintr-un reflex al firii deosebit, care a reunit indivizii sub umbrela numită ”popor”. Istoria religiilor- lesne de înțeles- se va reduce pentru mine la Vechiul Testament deocamdată, iar cercetarea lingvistică se va materializa în studiul comparativ al diferitelor limbi pe care le voi aprofuda.

După câte se vede, am expus mai sus proiecte de studiu pentru următorii 80 de ani, făcut și păstrat cu sfințenie încă din toamnă  (ce să facem, fiecare dintre noi trebuie să își planifice timpul după speranța de viață pe care și-o apreciază singur, având în vedere imprevizibilitatea hazardului și plictisul secolului în care trăim). Dar dincolo de entuziasmul meu exagerat și dorința de a munci fără pauză pentru a ajunge la nivelul uor asemenea cercetări, se ascundea în mine frica de a le mărturisi părinților că  vreau să mă fac lingvist.A fost o mare ușurare când, explicându-le frumos că eu, dacă nu m-aș fi ocupat cu limbile străine în ultimii patru ani aș fi fost ”una dintre cei mulți„ și nu ”fata cu cele mai multe premii din liceu”, că, după cum au văzut, se pot face bani și din carte, ei au înțeles că e pasiunea mea și că până la urmă ”ne descurcăm noi, numai noroc să avem”. Dealtfel, la momentul actual, ei sunt singurii oameni care mă susțin moral. Restul, preocupați mai mult de ce ieși decât de cum ieși dintr-o facultate, se comportă cum am mai spus.

Decizia mea explozivă, bazată și pe o atitudine rebelă, de ”mi s-a luat, vreau să fac ce vreau, trebuie să fiu eu însămi ca să nu condamn pe nimeni mai apoi pentru viața mea”, începe să se cam dilueze în rațiune, la fel ca la Georgiana. E drept, încă nu am început facultatea, dar frica de o dezamăgire e cumplită, mi ales când am trăit experiența unei astfel de decepții. La fel ca acum eram în clasa a IX-a, sătulă de generală, intrată cu medie mare la cel mai bun liceu, gata să îmbrățișez orice idee sau regulă impusă de el, fiindcă era prestigios și ”știa mai bine”. Am fost mândră de uniforma de cârpă pe care dădusem un sac de bani, de conformism și de regulile impuse de mântuială. Profesorii erau cu totul noi și mult mai interesanți; cartea- ușoară și frumoasă. Iar idilismul ăsta din capul meu m-a condus la încredere în mine și multă muncă de afirmare, refuzând să cred cu încăpățânare în superficialitatea specifică acelei școli, cu care nu m-a pocnit peste bot ca o copită de cal decât acum câteva luni, când, frântă de alergat prin țară pe la concursuri, de făcut cercetări, documenări, de înscris la facultăți și dat interviuri, de participat la tot felul de proiecte și olimpiade, am resimțit o extenuare groaznică, pe care nu a înțeles-o nimeni. Cum au reacționat anumiți profesori când le-am spus franc că nu mai rezist ca om să lucrez non-stop? ”Dezertoare”, ”lașă”, plus alte titluri de glorie. Și nu că aș fi vrut statuie pe terenul de sport, după care să se alerge copiii de-a V-a cu lapte și corn, ci doar puțină umanitate.  Și nu mi-a părut rău de naivitatea de a crede în acei profesori, cât de faptul că școala tot nu își făcuse plinul de premii și profesorii de salarii de merit, dar pur și simplu nu mai puteam lucra, în condițiile în care mi-am petrecut ultima lună de școală pe pastile, să mă țin cât de cât pe picioare.

Impresia de ”animal hămălit” pe care am căpătat-o la final de liceu se opune atât de mult cu entuziasmul din clasa a XI-a, încât mă întreb dacă nu cumva nerăbdarea actuală de a conversa din nou cu profesoara de ebraică se va transforma într-o scârbă infernală în 2015.  Mi-e frică de lipsa de feedback, de care și eu am avut nevoie și care nu a venit decât sporadic și superficial. mi-e frică să nu fie ai mei nefericiți, după ce au cheltuit și vor cheltuit atâta cu mine. Mi-e frică să nu fiu tratată ca pe o vită și nu ca pe o ființă umană, ca în liceu. Mi-e frică de ipocrizie și de profitori. Apoi, mi-e lehamite de toți cei care strâmbă din nas, că mi-am ales meserie de ”muritoare de foame”.Întrebarea mea e: frica asta o să se transforme într-o dezamăgire ca a Georgianei? O dezamăgire care să cuprindă ebraica, universitatea din Manchester, lipsa banilor, evaluarea nu neapărat incorectă, dar pur și simplu absurdă? Dar asta rămâne să mai discut cu Georgiana peste vreo 10 ani, când ne vom întâlni la un suc în Palma de Mallorca: ea- redactor la Economist, eu- cercetătoare a unei importante Genizah.

-Ioane, e cutremur!

La care bunul, morocănos că a fost trezit din somn:

-Zi-i să plece!

Dacă ar fi fost medicină sau drept, aș fi câștigat automat respect, chiar și înaintea admiterii mele la curs. Dacă aș fi ales informatică, economie ori finanțe ar fi fost de bine: că e de viitor. De unde știu oamenii ce e și ce nu e de viitor, mare mister pentru mine! (Acum treizeci de ani ai fi zis că partidul e viitorul, când toți proștii dădeau năvală la școala de comuniști și acum stau pe tușă drept șomeri și se plâng de capitalism, că habar n-au să facă nimic. Dar asta e altă poveste.) Ori de m-aș fi dus la filosofie sau arte, nu m-ar fi băgat nimeni în seamă. O boemă, o snoabă. Dar eu mă duc la ebraică.

Disprețul pentru limba asta e maxim. Chiar nu mă așteptam să existe o limbă mai disprețuită decât latina și niște fețe mai schimonosite a dezgust decât ale celor care auzeau că merg la olimpiada de limbi clasice. Nu numai că ebraica e o limbă inutilă, dar aparține ”jidanilor”. Care conduc lumea, v-ați prins. În 90% din cazuri, în momentul în care rosestesc cuvântul ”ebraică”, mi se prezintă succint, dar prompt, comitetul de conducere al lumii: ”jidanii”.  În primul rând, nu înțeleg ce legătură are cu faptul că vreau să învăț ebraica. În al doilea rând, deși am multă imaginație, mi-e destul de greu să îmi închipui cum atâtea milioane de oameni sub denumirea de ”jidani” se înghesuie la conducerea lumii, preferând să trăiască viețile altora decât pe ale lor. (Vădați seama cum ar arăta o masă rotundă cu toți evreii din lume? Păcat că ar ține-o ascunsă, că le-ar fi dat de Guiness mult mai mulți bani decât de la conducere.)  Și în al treilea rând, deși nu știu care dintre aceștia conduc într-adevăr lumea, că nu am ales eu comitetul executiv la șefia planetei (apropo, dacă șefesc lumea, înseamnă că șefesc chiar tot, cu tot cu pantere și urși polari? Dar asta e altă întrebare.), e totuși bine că se sacrifică cineva să o conducă, altfel ar fi pe-aici mare dezordine!

Totuși orice român neaoș, cu rezidență la cine știe ce bar ordinar, cunoaște foarte bine conducătorii lumii, armamentul Israeului și imaginea politică a Ierusalimului din 2050. Dacă ar fi numai ei, aș mai zice, dar am avut surpriza să aud aceleași cuvinte din partea unui domn care chiar părea respectabil și cu care am stat și la masă pentru câteva ore. Cred că numai în timpul ăla am făcut ridurile din jurul gurii într-o întinzătură formală a buzelor în formă de zâmbet convențional, asta fiindcă erau ai mei de față și mi-era rușine să îi pun omului aperitivul  fix în cap, așa cum se cuvenea drept replică.(Nu știu de ce mi-e așa rușine de ai mei câteodată.) Nu am zis nimic, ceea ce a atras după sine o prelegere lungă despre cum aș putea eu să mă mărit cu un evreu bogat (măăă, în halul ăsta arăt eu?!), întreruptă pentru scurt timp de muzică și axată mai apoi pe figura unui evreu rus bețiv, al cărui nume nu l-am mai auzit până atunci și pe care l-am uitat îndată.

Asta înțelesese omul respectiv (am zis respectiv, nu respectabil, deși chiar așa părea) dintr-un singur cuvânt spus de mine. E clar, din perspectiva societății, mi-am pierdut nu numai utilitatea, dar și integritatea. Întrebarea ”Și ce ieși de acolo, din facultate?” e desigur și ea călcătoare pe nervi (cum ar fi vrut să le spună și Liviu Papadima părinților care veneau la UniBuc la porțile deschise: ”Copilul iese ce a intrat!”), dar o prefer tocmai fiindcă la mine nu își găsește rostul: de ce ar ieși cineva din facultate, când sunt atâtea lucruri de descoperit acolo și pentru care nu mi-ar ajunge o viață?  Din păcate, nici la restul oamenilor nu pare a-și găsi rostul în cazul meu. Plecând de la premiza că dreptul dă avocați, medicina dă doctori, spaniola dă căpșunari și germana dă naziști, aproape toți vor să îmi amintească de faptul că eu o să ies evreică, d-aia de conduce lumea.

Și de-asta mi s-a luat, fiindcă nu există ”lumea” care să conceapă învățarea unui lucru strict pentru învățarea unui lucru (înafară de Marin Mincu când îl critică pe Ion Barbu), ci doar pentru un avantaj material, un statut social sau cine știe ce oportunități. Și de-asta mi s-a luat, fiindcă nu învăț ebraica de dragul evreilor, dar dacă am pune în balanță plăcerea pentru studiu a poporului evreu versus plăcerea pentru studiu a poporului român, noi am fi în vârf și ei la bază. Și nu, asta chiar nu e de bine. Și de-asta mi s-a luat, că nu puteți măcar să vă țineți gura din bun simț, măi, oameni buni și într-o zi o să cotonogesc pe cineva rău de tot pentru chestia asta.

Una dintre ele este Benjamin Fundoianu (pe românește) sau Fondane (pe franțuzește). Poetul se situează dincolo de absurdul avangardist, revolta sa având alte coordonate decât ilogicul, hilarul sau grotescul. Ceea ce găsesc la el este un stil intelectualist și un simț al limbii formidabil. Vă invit să îmi dați dreptate după lecturarea următoarei poezii:

Cîntec simplu

Ți-e prea frumoasă carnea, ca să mai poți avea
sufletul care poate iubi și fecunda.
Aș vrea mereu să-l caut, sub pielea ta bălană,
cum umbli orb, să cauți o ușă-n subterană,
sau cum rănești, să curgă rășina dintr-un trunchi.
Ți-e sufletul în mânele mici, sau în genunchi?
Dacă ți-aș da sărutul fecund pe sterpul pântec,
aș deștepta în tine iubirea, ca un cîntec?
Și ca în vechi sertare cu lacătul stricat,
aș căuta în tine ce-i simplu și curat?
Ți-e sufletul în carne închis, ca într-o cramă
în care mustul sparge fierberea lui de vrană
și nu găsește, ca să țâșnească, o cană…
… Și-i fericit că este închis în carnea ta.

După un asemenea discurs curgător în românește, nu e de mirare că a catalogat mereu fluența sa în limba franceză ca neîndestulătore pentru a-i servi în scopuri literare.

”Dumnezeu e oriunde ne-am duce, așa a fost și cu Codreanu și cu Moța și cu Marin, vezi că faci greșeală în fața lui Dumnezeu.”-Adică trebuie să cumpăr ziarul, altfel ajung în iad.

”Ești proastă, chiar crezi că au existat niște oameni nebuni și răi care au omorât evreii din motive neclare?”- Nu. Cred că vânzătoarea voia doar să scape de niște ziare.

~Comentariu de 300 de cuvinte, diverse referiri la pseudo-holocaust. Concluzia> ”nu are rost să îmi bat capul cu tine. ”~Atunci redistribuie cele 300 de cuvinte.

”Ești varză cu carne.”-Frumoasă metaforă, ce fumezi?

Contraatacul la nimic mă face să mă simt importantă. Puteți să mai scrieți comentarii, promit că data viitoare nu voi mai face greșeala să le șterg din prima și chiar le voi aproba, întru râsul tuturor!

Așteptam șasele de 17:37 într-un amurg friguros de la sfârșitul lui noiembrie (acel amurg urât, geruitor și fără culoare, care se lălăie pe cer vreo oră, doar să se topească în beznă în câteva minute) încă de la și-un sfert, când o cunoștință antipatică m-a reperat în stație și a început să mă sâcâie. Ca să scap de ea, știind că e cam certată cu lucruri dintr-astea diavolești, am intrat într-o librărie din apropiere. Acolo m-am dat la vorbă cu librarul despre cât de grea e viața, ce imbecil e Băsescu și de ce nu mai cumpără lumea cărți până la și 32, când am ieșit afară, tocmai să observ cum pleca șasele frumușel din stație. Asta în condițiile în care trebuia să vină la și 37.

M-am agitat, am țopăit, am strigat după el. Știam că fusese șasele, o presimțisem. Speram însă că nu există șoferi atât de tâmpiți încât să plece din stație cu cinci minute mai devreme. Lumea e nedrepată, dacă-s oameni care ies la și jumate de la serviciu, îi lași pe jos?! Blesteme și miorlăieli, dar, cu o speranță vagă, rămân până la 37. Apoi sun la RATB, la parlament, la Haga! E inadmisibil să pierd autobuzul pe frigul și pe bezna asta!

Pentru a-mi da un pic de curaj, un nene nu mai bătrân de 40 de ani, care nu părea târgoviștean, din cauza unui accent străin pe care nu am putut să îl asociez unei zone, m-a asigurat că fusese, de fapt, doiul.
-Dar sunteți sigur?
-Sigur, n-am stat eu aici când a trecut?
-Dar sigur-sigur?
-Sigur!
-Adică sigur?!!!
I-am frecat omului ridichea până la și 37. El n-a zis nimic, părea cuminte și străin, înfofolit într-o geacă uriașă, de fâș. Eu eram cea care îl tot trăgea de limbă:
-Dumneavoastră ce așteptați, tot șasele?
-Nu, eu aștept altceva.
-??? insist eu.
-Eu mă duc la convenție…
(La Convenția Thermidoriană, râd eu în gând.)
-…la convenția de la Titu.
Complet buimacă, n-am mai avut nicio expresie. Tonul pe care spusese că se duce ”la convenția de la Titu” era atât de serios și de firesc, încât nu mai lăsa loc întrebării: ”Ce e aia?”. Ar fi fost chiar o jignire să întrebi așa ceva, când suna la fel de simplu ca și ”Convenția de la Paris”. Omul pleca, pur și simplu, la convenție, la fel cum eu mă duceam acasă, așa că am tăcut din gură.

A trecut și minutul 37 al orei 17, deci nu mai rămânea nicio speranță.
-Eh, poate întârzie… sau poate vine un nouă, sau altceva…
-Dar unde vreți să ajungeți? mă întreabă omul.
-La capătul lui 6.
-Păi, dacă mai aveți răbdare 2-3 minute, poate ați dori să mergeți cu convenția, că trece pe acolo, zice ”convenționalul” cu jumătate de gura,de parcă i-ar fi fost frică.
-La convenție? întreb eu, buimăcită, neînțelegând care era rostul atâtor convenții.
-Nu, cu convenția care mă duce pe mine la Titu.
Același ton firesc, de parcă n-ai vedea altceva decât convenții plimbându-se mereu pe la noi prin oraș. Aceeași jenă de întrebarea: ”Ce e aia?”.
-Dacă doriți să mergeți…
Eu doream, dar nu prea aveam încredere. În primul rând, din cauza convenției. Apoi, din cauza filmelor cu Angelina Jolie care grăia tot felul de procente despre fete fraiere vândute prin Albania. Dar curiozitatea și o oarecare încredere inspirată de omul taciturn m-au determinat să mulțumesc frumos și să aștept, la rândul meu, ”convenția”.

Într-un final a sosit. Spre dezamăgirea mea, nu era mare lucru. Un maxi-taxi mai mic și mai uzat, în care am intrat cu domnul taciturn. Șoferul a fost amabil, m-a primit și nu a cerut detalii, în schimb l-a întrebat pe om cum și-a petrecut concediul, apoi a povestit, la rândul său, că nu mai era mare lucru pe la convenție. Am ajuns la capăt de linie numaidecât, le-am mulțumit, am rămas datoare, că n-au vrut să-mi ia bani. Nu l-am mai văzut pe omul tăcut și străin de atunci și habar n-am cum îl cheamă sau ce e aia ”convenție” cu adevărat.
Am zis să mă laud totuși și să vă oftic, că eu am mers cu o convenție și domniile voastre nu. (Lucizilor care prindeți întotdeauna autobuzul!)

azi, înainte:
-un’te duci?
-la olimpiadă.

azi,după:-cum a fost la olimpiadă?
-bine.
-și când te mai duci?

Și dedesubt: păstrați bonul până pe lumea cealaltă.