Scrisoare pentru tine.

Vă mai amintiţi de propunerea mea? Ei bine, la cîteva săptămâni de la gândirea ei, când deja renunţasem la măreaţa idee, m-am răzgândit subit şi am reînceput să scriu scrisoarea. Poate că într-adevăr a ieşit o postare de prost gust, din care nimeni să nu înţeleagă nimic, dar oare nu este internetul cel care ne dă dreptul şi posibilitatea la a ne exprima absolut liber? Şi nu mi se dă şi mie dreptul la a mă adresa direct unei singure persoane? Hmm, asta rămâne să mă mai sfătuiesc cu dumneavoastră, iar de veţi fi de acord ori ba, mi-o veţi spune după ce veţi binevoi sau să citiţi abureala de mai jos, sau să treceţi peste şi să comentaţi fără luarea la cunoştinţă. Până atunci, vă informez că i-am scris unui el, care îmi lipseşte mult, dar căruia nu i-am dat mare importanţă când era prin preajmă. Nu vă mai rog decât să citiţi bine regulile din postul menţionat în primul rând şi să preluaţi leapşa, dacă vă convine.

Dragă tu,

Da, măi, tu! Ce te tot holbezi, credeai că dacă nu ţi-am mai vorbit de câteva luni te-am uitat, ori am uitat să exist? Da, probabil chiar aveai impresia asta, e tipic pentru unul ca tine. Arogant, infatuat, delicat şi alte adjective care se termină în “t”. Mda. Ar fi totuşi urât să îţi faci impresii dintr-astea. Dar nu ar fi frumos nici să îţi pierzi calităţile menţionate mai sus. Fiindcă aroganţa ascunde o delicateţe jenantă pentru o creatură masculină şi mai mult decât atât, ţie îţi stă bine ţeapa aia în fund, de parcă eşti pregătit în orice clipă să te urci pe un soclu pe post de statuie, sau cam aşa ceva. Cât aş urî eu “oamenii superiori”, trebuie să reunosc că tu ridici infatuarea la grad de maiestuozitate, dacă există ceva de genu’.

Stai, nu te depărta, nu închide fereastra! Ştiu că mă displaci, ţi-am fost antipatică încă de la început, clar! Ştii ce mi-am spus prima dată când ne-am văzut? “Ăsta nu poate să mă sufere şi nici măcar n-au trecut cinci secunde de la politicoasele gesturi de cunoştinţă.” Da, maestre, aşa a fost.

Lăsând la o parte părerile tale stupide, în majoritatea cazurilor de un scepticism crud, vreau să îţi spun că tu mi-ai făcut impresie. Nu mi-ai plăcut, ci m-ai surprins plăcut. Ce-i drept, era cea mai nasoală perioadă din viaţa mea şi oamenii când se simt rău nu îşi asumă răspunderea pentru propria lor stare, ci dau vina pe umanitate. Mai pe înţelesul tău, (că de curând am aflat că nu te omori cu lecturi dintr-ăştea lirice, deci nu poţi pricepe metaforele) în clipele alea toţi din jur erau nişte porci nesimţiţi şi vaci oligofrene. Tu ai fost exclus fără discuţie din ambele categorii. Dintr-un moft. Din dorinţa de a crede în altceva. Nu te gândi că te-aş fi reinventat în mintea mea, chiar erai deosebit. Şi ceilalţi au observat asta.

Acum, prin faptul că eşti diferit de bobor nu înseamnă neapărat că eşti mai bun ca el. Nici mai cult, nici mai răsărit. Încerc să te privesc cu obiectivism, să fiu altfel decât toţi mamelucii ăia din jurul tău care te definesc ca fiind: urât, prost, antipatic, gay, ori elevat, respectabil, stimabil, de treabă. În fond, nu ai niciuna dintre însuşirile enumerate mai sus. Chiar nu eşti urât (probabil că şi maică-ta şi cu tine ştiţi asta la fel de bine), dar eşti departe de imaginea seximbolică a masculinităţii (probabil că maică-ta şi cu tine refuzaţi să vedeţi asta). Şi nu se poate spune că eşti prost, aruncând o privire la toate balivernele pe care le ai stocate în creher şi probabil că ai fi deştept dacă ai emite şi propriile tale baliverne, nu numai ale altora.

Ce mi se pare cu adevărat interesant la tine e dragostea pe care o manifeşti faţă de umanitate şi ura servită celor din jur. Bine, poate cele două antonime, dragoste şi ură, sunt exagerate, dar, dacă ar fi să îţi analizez gesturile şi pornirile (da, am făcut, involuntar, şi lucrul acesta), intensitatea scursă din ele este aproape electrică, deci nu pot decât să folosesc cuvinte mari, pentru a o descrie. Să revenim la ideea principală, aceea a postpunerii cunoscuţilor în spatele umanităţii. Se spune că iubirea abstractă pentru absolut este doar un refugiu în faţa iubirii concrete a unei persoane. Parcă Dostoievski a spus asta. Nu ştiu dacă l-ai citit, nu ai pomenit niciodată de el. Însă citatul necitat ţi se potriveşte. Eu cred că ţi-e al dracului de frică de oameni, de aceea îi metamorfozei într-o fiinţă îndepărtată de tine, pe care ai numit-o “omenire” şi pe care încerci să o păzeşti de anumite rele închipuite. Cum faci asta? Aici îţi poţi răspunde şi singur: printr-o filosofie economico-politico-istorico-militarico… adică prin vorbe aruncate aiurea.

Dar şi mai interesant e faptul că oamenii comentează fiecare vorbă grăită de tine. Într-un fel, te invidiez . Nu eşti niciodată singur, ar trebui să te consideri un norocos. De fiecare dată când îţi ceream o părere, nici nu apucai să deschizi bine gura, că mai vedeau câţiva pe lângă tine, să te felicite, ori să te înjure. Da, ştiu, cei mai mulţi veneau să te înjure. Şi erai amuzant când te consumai pentru asta. Se vedea bine că ţi-ar lipsi prezenţa lor, ori, mai bine zis, atenţia lor, dacă ar fi să te părăsească. Dar ştim bine, încă de anul trecut, că “fanii” tăi “ţin” la tine. Regret totuşi că ţi-au dovedit-o într-un mod atât de barbar. Mai regret şi că a fost numai vina ta; le-ai dat prea mult nas. Şi apoi, ca şi cum “darul fanilor” ar fi fost un fel de revelaţie divină, te-ai schimbat radical şi ai adoptat poziţia “soclu” faţă de ei. (Îţi stă mai bine ca înainte, dar vezi că băţul din popou nu ţine loc de sprijinitoare!)

Observ, pe bună dreptate, că până la punctul de faţă nu am făcut altceva decât să critic. Aşa sunt eu. Dar ce rost ar mai fi avut să spun că eşti simpatic atunci când zâmbeşti ca un copil, oricând te contrazici singur,ori când spui glume bune? În fond, ţi-ai dat şi tu seama că nu rareori m-ai uimit cu enciclopedia ta din sertarul superior, cu unghiile tale luuungi, cu gesturile ferme şi cu atitudinea de revoluţionar. Nu am spus-o niciodată, dar să ştii că eşti diferit de oamenii pentru care toate lucrurile sunt evidente din punct de vedere tehnic şi îţi apreciez strădania de a schimba lumea. Idealismul tău inocent e fascinant şi mai ales intensitatea cu care îl manifeşti e înfiorătoare. De ce a trebuit totuşi să existe acest paragraf? Doar ţi-am scris o scrisoare de apreciere, nu?

Ştiu. Nu ar fi trebuit să vorbesc aşa. Registrul neadecvat e jignitor pentru tine, o persoană matură, respectabilă, cu facultate şi serviciu onorabil. Mai ales fiindcă ne-am întâlnit arareori şi numai în condiţii formale. Iarăşi te anunţ că scrisoarea e o justificare. Nu te consider matur, stimabil şi elevat, aşa cum nici pe unul de 21 de ani nu îl consider tânăr, dacă se comportă ca o lepră bătrână. Ţi-am scris aşa cum aş vrea să îţi vorbesc, când ne vom mai întâlni. ( N-ai apărut demult şi vezi şi tu că ţi se simte lipsa.)

Acum te las să şezi liniştit pe soclul de unde te agiţi atât întru salvarea omenirii. De fapt, nu aveam intenţia de a deranja câtuşi de puţin băţul care şede frumuşel la locul potrivit. Benoclează-te bine la scrisoarea personului care te îmbrăţişează sincer şi care s-a chinuit să îţi scrie o scriere de 1000 de cuvinte.

Şi ai grijă de tine. Pe bune.

Sec.

Discuţie între mama şi tata:
Mama: Auzi, îl ştii pe unu’, Popescu, fost vopsitor la Victoria?
Tata:Nu, de ce?
M: Unu’, a făcut şi liceu’ la noi, mi se pare că la mate info, cu tine…
T: Habar n-am.
M:Hai, măi, că era de-o seamă cu tine, trebuie să fi făcut voi împreună laborator sau ceva… Popescu, Popescu Ion.
T: Nup.
M:Unu’ roşcat şi slăbănog…
T:Nu ştiu, dragă, da’ ce-i cu el?
M:Lucra la Victoria şi, după ce s-a desfiinţat, şi-a deschis vopsitorie. N-ai cum să nu-l ştii, măcar de la vopsitoria aia de pe bulevard…
T: ?
M: Nevastă-sa lucra la bancă, una, brunetă…
T: …?
M: Dacă îţi spun că a fost în aceiaşi promoţie cu tine…!
T:Aşa şi…?
M:Nimic, a murit acum şase luni.

O poezie pe săptămână-VIII: “Entuziasm”, de Nicolae Labiş

Nicolae Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935, în satul Mălini din judeţul Suceava. Părea să fie un poet excepţional şi probabil că ar fi avut un viitor strălucit, dacă nu ar fi fost călcat de tramvai la douăzeci şi unu de ani. Se presupune că moartea lui ar fi fost pusă la cale de regimul comunist, dar nu ştiu prea bine motivul, din moment ce Labiş a scris şi poezii propagandiste. Una dintre cele mai cunoscute opere ale sale este “Moartea cărpioarei”. Mie mi se pare deprimantă; tot timpul plângeam la grădiniţă când ne-o citea educatoarea( şi o citea des, fiindcă era din preferatele noastre).
Poezia propusă de mine, “Entuziasm”, reflectă ciclul cosmic, neîntrerupt, al vieţii.

Entuziasm

Ritm iniţial
Cu zvâcnet tâmpla mi-o lipesc ades

Pe pântecul materiei imens,
De-acest pântec bântuit de patimi
Care-mi încing la alb închipuirea;
Aud ori bănuiesc un freamăt surd
Tradând entuziasmul vieţii veşnice,
Al vieţii minerale şi organice,
Al vieţii izbucnind prin orice por.
Nerăbdătoare sevele se zbat
In intima materiei făptură,
Ori mai intim şi mai neauzit
Alunecă atomii transparenţi
Ce-nchid în ei ameţitoare goane
Pe gheme kilometrice de drum.
Ascultă-n câmp cum sună primavara,
Fineţea clinchetelor ei lichide,
Privind la cer, imaginează-ţi aştrii
Care aleargă huruind vital,
Ascultă in retorte cum lucrează
Acizi şi săruri tonic murmurând,
Ascultă clocotul de sănge tânăr
Din vinele femeii tale scumpe.
În toate e un ritm entuziast,
E ritmul energiei fără moarte,
Al înnoirii fără de sfârşit;
Laboriosul ritm care complică
Materia, mişcată pe spirala
Necontenitei perfecţionări.

De ce mi-ar plăcea să fiu som.n-am.bulă.

Am visat că furam.Eram într-o librărie cu mai mulţi colegi şi furam cărţi,cu o dezinvoltură uimitoare.Nu ne grăbeam,nici nu ne era frică.Ba pe mine mă cuprinsese o bucurie tăgăduită,chiar.Erau acolo multe cărţi pe care doream să le citesc,iar ceilalţi îmi recomandau şi ei ce să iau.Răsfoiam paginile,simţeam mirosul lor,apoi pe băgam în ghiozdan,devenind posesoarea lor deplină.Fără să plătesc nimic,fără să fac ceva anume pentru ele.Eram la îndemână să le fur,fiindcă nimeni în jur nu supraveghea,iar colegii mei făceau şi ei la fel.M-am trezit relaxată,cu regretul că visul n-a durat o veşnicie,să fi putut citi cărţile pe care le furasem… Erau cărţi bune, aş da orice să le citesc. Dar le-am uitat titlurile.

Am visat că un grup de tenori şi de soprane cântau într-un foişor pe mare,la vreo 20-30 de metri de ţărm.Textul avea un singur cuvânt,era în germană,însemna “vulgar”,începea cu “r” şi avea pe la mijloc “sch”.Ciudat,căci în germană “vulgar” se spune “gewöhnlich” sau “vulgär”,după cum am găsit.După tonul morbidico-tragic adoptat şi după linia melodică cu iz apocaliptic,se pare că ar fi deplâns soarta cuiva deviat de la ‘calea dreaptă’.Au repetat de multe ori cuvântul cu “R” şi l-am repetat şi eu,conştientă că totul e un vis şi că mi-ar părea rău dacă aş uita amănuntul.Dar l-am uitat.

Am visat că eram sechestrată într-un palat chinezesc. Locul ăla a fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Era foarte colorat şi textura pereţilor, a tavanului, a mobilierului, precum şi a celorlalte obiecte din încăpere părea făcută din petale de trandafir uriaşe, galbele, portocaliu pal, galben luminos. Mirosea a flori şi totul era foarte luminos, iar atmosfera era călduţă, moale. Palatul era subteran, chiar dacă intra lumina pe ferestre- am obosit îngrozitor urcând zeci de etaje, numai ca să ajung la parter. Acolo era o icoană imensă, albastră, cu Maica Domnului, la care se rugau oameni în negru. Mi-am adus aminte că sunt sechestrată şi am sărit pe un geam imens, spărgându-l. M-am trezit pe o stradă la fel de luminoasă, cu străzi înguste şi locuinţe mici, tipic greceşti: ferestre albastre, acoperiş pietros. Era un complex gen curte interioară, gotică, din marmură(?), deosebit de frumoasă. Fugeam de cineva. Totuşi, m-am oprit din fugă să admir bogăţia modelelor monocromatice (da, aici era o singură culoare, foarte greu de precizat, fiindcă nu am mai întâlnit-o niciodată). Când m-am uitat mai bine, am văzut că era de fapt un complex de locuinţe, acoperit de acelaşi material gen marmură, dar care nu era marmură şi mi-a trecut prin cap că aş putea să mă ascund într-o casă. Nu, nu am făcut-o; nu am avut încredere că oamenii de acolo mă vor primi (tipic mie.). N-am apucat să alerg mai departe. Am fost împuşcată şi am ajuns din nou în liceu, pe care îl absolvisem cu zeci de ani în urmă şi care acum era complet refăcut. Avea pardoseala de un alb lăptos, ireal, iar din pavele ieşea un fum cu miros plăcut. Lângă mine era arhitectul, care mi-a explicat cu lux de amănunte cum făcuse şcoala, iar eu mă chinuiam să reţin tot ce îmi spunea, ca să îmi sun colegele şi să le explic şi lor minunea.

M-am trezit de-a binelea. Mai obosită decât atunci când mă culcasem. Şi m-am aşezat în capul oaselor şi m-am gândit cum ar fi fost să devin, peste noapte, somnambulă; să vin la birou, să iau o foaie de hârtie şi să aştern pe ea titlurile cărţilor, cântecul sopranelor, schiţele palatului şi ale străzilor şi tehnicile arhitectului. Acum s-au dus. Nu există. Nu vor exista niciodată. Şi mă întristez la gândul că fac atâta risipă de energie în somn, în van… şi chiar nu înţeleg de ce nu mi-e dat să înţeleg.

Rammstein şi dezamăgirea “Pussy”

Rammstein

obişnuia să fie o formaţie pe gustul meu. Nu neapărat că îmi mergea la suflet, fiindcă melodiile lor nu s-au vrut niciodată supă de pui pentru suflet de copil, dar pur şi simplu îmi creau anumite stări, diminuau stresul, mă dispuneau. Totodată mă fascina să privesc înregistrări de la concertele lor live, când făceau tot felul de minunăţii şi scamatorii- un fel de circ rocăresc, ashea. Melodiile , cu ritm simplu şi bătăi accentuate, versuri uşurele- scurt, clar şi la obiect-, sincronizarea, metalul dansant, foacele de pe scenă şi zâmbetul lui Richard- asta purtau în trecut numele de Rammstein şi erau atât de bine împletite, că toate gintele subculturale se dădeau de ceasul morţii de fiecare dată când băieţii scoteau câte un album.

Nu are rost să vorbesc despre lucruri pe care le ştiţi deja (iar dacă nu le ştiţi, puneţi mâna şi gustaţi-le). Dar consider că ar fi bine să trag un semnal de alarmă cu privire la noul album Rammstein, deşi cred că au mai făcut-o şi alţii până acum. Ca orice ascultăcios de Ramm, număram secundele până la apariţia “Liebe ist für alle da”(să pot să-l piratez mai repede), şi chiar dacă însuşi conceptul de industrial metal îmi sugera că nu are cum să fie de bine,măcar că e ceva cu dragoste, nu mi-aş fi putut imagina că băieţii ar putea involua într-un mod atât de vulgar şi de monstruos. Aşa că aşteptam bine merci să apară albumul, stresându-mi permanent bestfrendul cu Rammstein. Până când iese vidul “Pussy”, omul se chiorăşte, apoi îmi face un rezumat: rammi mei fac sex cu nişte tipe, inclusiv Flake, travesti.”Nu te uita, că-i de rău.”

Acum, nu sunt genul de mironosiţă care să dea ochii peste cap la fiecare discuţie despre sex, dar când muzicanţii mei favoriţi se transformă peste noapte în vedete porno, atunci chiar e o problemă. Desigur, sunt muzicanţi de metal. Desigur, au vrut să şocheze. Desigur, au scos mulţi bani din asta. Desigur, sunt lipsiţi de constrângeri sociale şi tot desigur că au fost banduri care au făcut mai rău de atât. Dar toate scuzele de prost gust de mai sus nu diminuează cu nimic faptul că Rammstein e o formaţie comercială, de care ştie toată puştimea, de la emokida dintr-a şaptea, până la blackerul din anii terminali. Mai mult decât atât, în şocul produs de vid nu găsesc decât o impresie neplăcută şi un gust amar. Dacă şi-ar fi pus mintea la contribuţie, ar fi reuşit să şocheze într-un mod inteligent. Cât despre constrângerile sociale şi ale societăţii, astea sunt prostii inventate de industriaşii porno. Constrângere nu se cheamă când te arată lumea cu degetul că ţi-o tragi live, constrângerea e aia când te dă afară de la serviciu fiindcă ţi-ar schimbat religia, ori când oamenii te evită fiindcă ai avut trei căsnicii nereuşite. Iar problema financiară… e clar că va ieşi mult bănet din afacerea asta, dar vorba lu’ frate-miu, doar nu erau în prag de faliment! Ultimul argument adus în discuţie- a murit şi capra vecinului!- nici nu mai merită discutat. De idioţenii precum “Anal cunt” sau “Cannibal holocaust” nu ştiu decât metaliştii “tru”, copiii teribilişti, ori aiuriţi ca mine, care au nimerit pe acolo mai mult din greşeală. Nu e vorba de o producţie pentru mase, aşa cum e “Pussy”. În plus, de ce m-ar interesa pe mine cum arată falusul lui Till, ori al lui Oliver?

De parcă n-ar fi fost de ajuns vulgaritatea şi platitudinea mesajului promovat de videoclip, mai avem şi versuri explicite în engleză:

You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick.
So take me now before it’s too late
Life’s too short, so I can’t wait.

Ciudat cum Till Lindemann, un scriitor de versuri cu schepsis (amintesc “Stein um Stein”, un fel de reeditare a legendei Meşterului Manole, sau “Ohne Dich”, cântec de prietenie) a fost secătuit subit de inspiraţie şi s-a apucat să plagieze rapperii americani. Nici măcar demnitatea aia naţională nu o mai are în el, să scrie în germană, ca orice neamţ respectabil?

Dar ceea ce mă dezamăgeşte cel mai tare nu e decăderea formaţiei, metamorfozarea ei într-un instrument al degradării umane, ci numai reducerea fiinţei la sex. Repet, nu am aere de intelectuală şi nici nu vreau să aud non-stop versuri a la Shakespeare sau Baudelaire, totuşi mi se pare inadmisibil din partea unor oameni la care observasem un oarecare instrument al gândirii, să se limiteze la conceptul de animal din om. Şi nu e vorba de fiara psihologică (aveau un cântec şi despre incest, dar era dominat de o cu totul altă semnificaţie), subconştientă, ci de nivelul de primat al omului., spre care umanitatea tinde tot mai mult. Iar Ramii mei dragi se pare că o susţin din plin.

Păcat, o să rămân o nostalgică deziluzionată, ascultând “Mein Herz Brennt” şi “Ich bin” şi pomenind, de fiecare dată când va veni vorba de Rammstein, despre vremurile demult apuse. Rammstein is dead…
Long live Rammstein!

Poza de mai sus aş numi-o “Dezamăgire cu pre-meditare”. Fiindcă tot par să spună “Ştii, nu eşti ce-mi doream să fi!”

Filologus şi-a terminat hibernarea

Când istoria decide că trebuie să existe o cultură superioară care să înghită o alta inferioară, cine naibii se crede istoria asta şi de ce îşi dă atâta fumuri cum că ea ar şti cel mai bine principiile superiorităţii omeneşti?

Porzellan, by Farin Urlaub.

Vroiam să vă povestesc despre ce am mai citit în ultima vreme, despre cum am început iar naveta cu autobuzul, ori cum am dormit azi la prânz trei ore ca o nesimpoarcă şi am uitat că mâine am economie, materie la care tre să înveţi serios, taică!

Dar pentru nimic din toate astea nu am dispoziţia necesară. Mi-a furat-o Farin Urlaub şi melodia sa, “Porzellan”. Punkerul german nu excelează în compunerea de ritmuri faine, autentice, nu are melodii orignale, iar sound-ul lor nu e altceva decât umplutură de muzică banală punk-rock. Dar omul ăsta, deosebit de deştept în felul lui, chiar dacă nu un geniu muzical, scrie neşte versuri care te pocnesc în moalele capului tocmai când ai nevoie să ţi se spună: “Bueeeei, nu pe aici e drumul, chiar dacă e lătăneţ şi fromos, ci prin copacii din pădure, pe o potecă îngustă şi inaccesibilă, dar muuult mai scurtă!”

Aşa mi-a venit mie să ascult “Porzellan”. La început, m-a fascinat videoclipul, că mi s-a părut amuzant. Apoi, la a doua sau a treia redevere, am dat sonorul un pic mai tare şi am început să aud: “Du bist nie zufrieden, du willst immer mehr”. Mda, eram într-o dispoziţie proastă, eram nemulţumită de tot din jur, vroiam cu siguranţă mai mult. Exact cum spuneau versurile de mai sus. Dar au durat câteva secunde, apoi a venit refrenul, din care nu pricepeam o iotă, ca la finalul său …: “Es liegt an dir…”. – It’s up to you. Da, eu chiar mi-aş fi putut rezolva problemele.
Şi tot ascultând am devenit interesată de cântec. După ce am citit şi versurile mi-am dat seama că ar putea fi scrise pentru mine, dar am căutat traducerea lor şi nu am găsit-o.

Ei, în felul acesta m-am apucat eu încetişor de traducerea “porţelanului”. Şi pot să spun că mi-a ieşit, cât de cât. Nu intenţionam să o pun pe blog, dar când ai o boală temporară, mai ales muzicală, trebuie neapărat să o împărtăşeşti cu cineva, că altfel nu trece.
Aşadar, primiţi cu solemnitate versurile, videoclipul şi traducerea melodiei:

Porzellan songtext

Das Glück ist immer da, wo du nicht bist
Du willst immer das, was du nicht kriegst
Und du beklagst dich: Es ist nicht fair

Schön ist nur das, was du verpasst
Du brauchst irgendwas, was du nicht hast
Du bist nie zufrieden, du willst immer mehr

Du wärst gern wie sie, du wärst gern wie er
Du wärst gern jemand anders, hauptsache, irgendwer
Glück gibt es überall, vielleicht auch hier -
Es liegt an dir…

Du siehst die anderen und dich packt die Wut:
Warum geht es dir schlecht und denen gut?
Du fühlst dich einsam, du fühlst dich leer

Du gehst an so vielen Dingen achtlos vorbei
Für immer Sklave der Angst, nie wirklich frei
Mach dir das Leben doch nicht so schwer

Du wärst gern wie sie, du wärst gern wie er
Du wärst gern jemand anders, hauptsache, irgendwer
Glück gibt es überall, bestimmt auch hier -
Es liegt an dir…

Vielleicht wirst du’s begreifen – irgendwann
Und wenns so weit ist, bitte denk daran
Glück ist zerbrechlich, fass es vorsichtig an -
Wie Porzellan!

Porzellan video:

Porzellan translation

the luck is always there where you are not

you always want something , but don’t fight for it

and you moan about it: this is not fair!

beautiful is only what you’ve missed out

you ‘d like something that you don’t have

you are never content, you always want more

you were willingly like her, you were willingly like him

you were always willingly like others, mainly someone(?cred…)

your luck is bound to be all over, perhaps here too

it’s up to you

you look at others and you get angry

why are you bad and they are good?

you feel yourself desolate and empty

you are concerned by so many things belonging to the past

forever the sclave of fear, never truly free

so make your life easier

you were willingly like her, you were willingly like him

you were always willingly like others, mainly someone

your luck is bound to be all over, perhaps here too

it’s up to you…

perhaps you will understand-sometime

and when that time will come, please think about it

the luck is fragile,to handle with it is cautious-

like porcelain!

Porzellan, traducere în română, dintr-un pseudopatriotism de sorginte lingvistică (adică un snobism mai îmbârligat)

norocul e întotdeuna acolo unde tu nu eşti.

întodeauna vrei un lucru pentru care nu lupţi

şi îţi plângi de milă: nu e corect!

ţi se pare frumos numai ce ai ratat

îţi  sunt de folos numai lucrurile pe care nu le ai

nu eşti niciodată mulţumit, mereu vrei mai mult

ai fi cu plăcere ca ea, ai fi cu plăcere ca el,

ţi-ai dori să fi mereu ca alţii,

în special “cineva”

dar norocul e sortit să fie peste tot, probabil că şi aici

asta depinde de tine…

te uiţi cu furie la alţii

de ce lor le e bine şi ţie rău?

te simţi dezolat şi gol…

eşti preocupat de atâta lucruri  uitate cu timpul

întotdeauna sclav al fricii, niciodată liber cu adevărat,

ce-ar fi să îţi faci viaţa mai puţin grea?

ai fi cu plăcere ca ea, ai fi cu plăcere ca el,

ţi-ai dori să fi mereu ca alţii,

în special “cineva”

dar norocul e sortit să fie peste tot, probabil că şi aici

asta depinde de tine…

probabil că vei înţelege -cândva

şi când va  veni timpul, te rog să te gândeşti la asta

norocul e fragil, trebuie să îl manevrezi cu grijă,

fiindcă e ca porţelanul!

Desigur, apreciez dacă cineva are sugestii pentru traduceri mai intelectuale, stufoase ori bine dezlegate. Ştiu că a mea sună cam idiot, dar măcar sună, pentru că fanii farinurlaubieni nu s-au deranjat foarte tare să facă şi restul poporului negermanic să priceapă versurile.Notă: am tradus timpul verbal din refren în două moduri: în engleză cu perfect simple, în română cu dragul nostru condiţional optativ, fiindcă nu ştiu sigur dacă “wärst” e formă de condiţional ori de imperfect (n-am făcut niciunul din modurile respective,  iar mama Omida a zis că nu dă în ghioc de lingvisme d-astea.).

Oricum, pe scurt, ceea ce pricep eu din cântec e vorba aia din popor că norocul ţi-l faci cu mâna ta şi că nu trebuie să dai vina pe alţii pentru insuccesele tale. Pe bune.

Privind poezia săptămânii

Ştiu că rubrica nu interesează pe nimeni în mod special, aşa că postul de faţă nu e o propunere, ci doar un articol cu scop informativ.
M-am gândit eu aşa cu mintea mea de 24 de karate că ar fi frumos să scriu câte ceva şi despre poetul care va fi scris poezia săptămânii, postată de mine pe blog. Ştiu că atmosfera contează şi bla bla, dar “e bine să rămâneţi cu ceva şi de ora mea”, cum spun majoritatea profesorilor.
În consecinţă, la începutul fiecărui post se vor găsi date despre poet: curentul literar, uneori anii (deşi am oroare de cifre, orice ar reprezenta ele), câteva vorbe despre el, în genere, informaţii de bază despre opera sa. Nu mai mult de 4-5 rânduri.
NU VEŢI GĂSI PE AICI POEZII COMENTATE!!! Asta ca un aviz pentru toţi cei care ajung în Lumea păienjenilor… căutând diverse comentarii de poezele. Să fim serioşi, oameni buni, chiar nu puteţi citi o poezie şi apoi să credeţi ceva despre ea?
Lăsând la o parte acest fenomen deprimant numit “referat pe moca”, sau “atrofierea organului de dat cu părerea”, sper ca puţinele informaţii oferite de mine să (mă) (vă) ajute!

La versuri cât mai metaforice!

Din arhivele secrete ale eleeevului român: Întâmplări întâmplătoare întâmplate ieri

Când să intru ieri pe poarta şcolii, îmi distrage atenţia o fetiţă destul de pipernicită, cu sacou văcărescian grena (deci de clasa a cincea), dar căreia nu îi dădeai mai mult de opt-nouă ani. Era însoţită de mama ei şi părea într-o dispoziţie destul de proastă. Nu ştiu cărui motiv de datorează scularea cu faţa la cearşaf, cert e că eleva comenta destul de zgomotos, iar mama ei încerca să o liniştească:
-Mami, să vezi ce bine e aici, uite şi la fetiţa (adică la mine, care eram prin apropiere),ce drăguţă e!
La care asta mică îmi aruncă o privire gen “Mori!”, se încruntă şi afirmă dezgustată, dar fermă:
-Mda, nu îmi place şcoala asta!
Iar mama ei surâde la mine ruşinată.

Nu, să nu credeţi că era vorba de un copil cu spirit anticipativ sau priviri pătrunzătoare, doar că ăştia mici au devenit tare paranoici de la un timp.

În clasă, ferită de impresiile proaste pe care le poate provoca anatomia mea, mi-am împărţit frustrările cu sora mea de suferinţă aka lucrarea la română, fiindcă şi ea a stârnit cam aceleaşi reacţii. Până şi mie. Nu că mă laud, dar demult n-am mai făcut o asemenea abureală de lucrare românească, la modul de ieri. Pe un fragment uşurel de-al lui Daniel Defoe am comentat numai tâmpenii, presărate şi cu citate din Marx şi din Bill Gates, folosind un limbaj de om care tocmai luase o duşcă. Nu mi-e teamă de o notă, ci de părerea profesoarei şi de faptul că ar putea să vină cu o fiolă la şcoală, să vadă dacă nu cumva mă cherchelesc… Mai ales că joi i-am pomenit şi de tratatul meu privind superioritatea melcilor de livadă faţă de umanitate.

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie.

Cu toţii avem pe cineva la care “ţinem” în secret. Fie că e o tanti din supermarket, instalatorul, colega prietenei unei verişoare de-a mătuşii, cred că pentru fiecare dintre noi s-a inventat o persoană pe care să o studiem aparte, la care să ne gândim uneori şi despre care să considerăm că are o aşa-zisă “psihologie interesantă”. Să nu exagerăm, nu e vorba de iubirea secretă, de un om pe care suntem convinşi că l-am întâlnit într-o viaţă anterioară, ori de persoanele apropiate care ne cauzează deseori bătăi de şi în cap. Eu vorbesc de genul de creatură care apare ca o nălucă, fără să fie misterioasă, dar pe care nu am avut şansa să o studiem îndeaproape, iar curiozitatea noastră vis-a-vis faţă de respectiva fiinţă ne îndeamnă să dăm naştere a tot felul de ipoteze privind substanţa ei interioară. Cum ar fi să te întâlneşti cu o prietenă prin oraş, iar ea să îţi prezinte o altă prietenă, care să îţi facă impresie bună, dar pe care să nu o mai vezi o perioadă de timp. Ei, şi tu să petreci măcar un minut dintr-o săptămână clocind idei despre noua ta cunoscută.

Sper că aţi înţeles ce vroiam să zic, fiindcă, pentru a desfăşura exerciţiul de imaginaţie fără neplăceri, supoziţii, aluzii,etc. este esenţial să înţelegeţi sentimentul trăit de mine şi să-l asociaţi cu al dumneavostră.

Booon, deci vă preocupă oarecum personul. Dacă aţi avea ocazia să staţi de vorbă cu el, i-aţi spune anumite lucruri. Poate că nu aţi discutat numai o singură dată şi îl aveţi în preajmă, dar nu aveţi curaj să îi vorbiţi. Ori poate e la celălalt capăt al pământului şi nu are cum să vă asculte. Ori- naiba ştie!- poate vreţi să îi spuneţi lucruri supărătoare pentru dumnealui şi atunci…

Atunci îi veţi scrie o scrisoare, fără să îi precizaţi numele; nici măcar o trăsătură a sa. Dar el se va recunoaşte cu siguranţă. Şi va afla de scrisoarea dumneavoastră, chiar dacă nu îl veţi anunţa în mod direct. Să nu vă îndoiţi niciodată! În plus, nimeni altcineva nu îşi va da seama cui scrieţi. Nu e o pseudosecretoşenie de prost gust, ci doar o comunicare “mistică” între două persoane care nu pot avea contact direct. Singurul rol al scrisorii virtuale ar fi că înlesneşte comunicarea indirectă dintre doi oameni. Iar dacă se evită şi exprimările: “Când eram noi ştii- tu- unde şi făceam ştii- tu- ce” , ar putea ieşi un monolog de toată frumuseţea. Pe care ceilalţi l-ar citi cu plăcere şi discret, fără a fi atât de grosolani încât să vă agaseze cu întrebări gen: “Hai, măăă, zi cine eeee!”

Nu vă faceţi probleme dacă personul nu vă cunoaşte sau o e personalitate celebră din Pakistan. Scrieţi scrisoarea în engleză. Cu siguranţă că respectivul va hoinări din sit în sit şi va ajunge ca din întâmplare să vă citească hopera. Şi se va regăsi acolo, va şti că e vorba despre dumnealui. Numai să nu spuneţi nimănui despre ce e vorba, căci se va duce “vraja”.

Acum grăiţi, cine se bagă? eu o să vă fiu model în postul următor.